Kitobni o'qish: «Transformată»

LAUDE SELECTE PENTRU TRANSFORMATĂ

"TRANSFORMATĂ este o carte care rivalizează cu AMURG și JURNALELE VAMPIRILOR, și una care te va face să nu vrei să lași cartea din mână până la ultima pagină! Dacă îți plac aventura, dragostea și vampirii, această carte este pentru tine! "

– Vampirebooksite.com (despre Transformată)

"Rice face o treabă excelentă atrăgându-te de la început în poveste, utilizând o mare calitate descriptivă care transcende simpla zugrăvire a decorului… Frumos scrisă și extrem de rapid de citit."

– Black Lagoon Reviews (despre Transformată)

"O poveste ideală pentru tinerii cititori. Morgan Rice a făcut o treabă bună dând poveștii o întorsătură interesantă… Proaspătă și unică. Seria se concentrează în jurul unei fete… o fată extraordinară!.. Ușor de citit, dar cu acțiune extrem de rapidă… Evaluat Audiență Generală."

– The Romance Reviews (despre Transformată)

"Mi-a captat atenţia de la început până la sfârşit şi n-am mai putut s-o las din mână… Această poveste este o aventură extraordinară, cu un ritm alert, plină de acţiune chiar de la început. Nu te plictiseşti nicio clipă."

– Paranormal Romance Guild (despre Transformată)

"Plină până la refuz de acţiune, idilă, aventură şi suspans. Puneţi mâna pe această carte şi vă veţi îndrăgosti încă o dată."

– vampirebooksite.com (despre Transformată)

"O intrigă minunată, și aceasta a fost mai ales tipul de carte pe care îți va fi greu s-o pui jos seara. Finalul a fost o situație pe muchie de cuțit, atât de spectaculoasă încât veți dori imediat să cumpărați cartea următoare, doar pentru a vedea ce se întâmplă."

– The Dallas Examiner (despre Iubită)

"Morgan Rice se dovedește din nou a fi o povestitoare extrem de talentată… Va atrage o gamă largă de public, inclusiv fanii tineri ai genului vampiri / fantastic. Acesta s-a încheiat cu o situație neașteptată, pe muchie de cuțit, care te lasă șocat."

– The Romance Reviews (despre Iubită)

Despre Morgan Rice

Morgan Rice este #1 la bestselleruri şi autoarea bestsellerurilor USA Today din seria epică și fantastică INELUL VRĂJITORULUI, cuprinzând şaptesprezece cărţi; #1 bestseller cu seria MEMORIILE UNUI VAMPIR, care cuprinde unsprezece cărţi (şi mai urmează); seria de bestselleruri #1 TRILOGIA SUPRAVIEŢUIRII, un thriller post-apocaliptic care cuprinde două cărţi (şi mai urmează); şi noua serie epică și fantastică REGI ȘI VRĂJITORI, care cuprinde două cărţi (şi mai urmează). Cărţile lui Morgan Rice sunt disponibile în ediţii audio şi tipărite, iar traduceri ale acestora sunt disponibile în peste 25 de limbi.

TRANSFORMATĂ (Cartea 1 din Memoriile unui vampir), ARENA UNU (Cartea 1 din Trilogia supravieţuirii) și CALEA EROILOR (Cartea 1 în Inelul vrăjitorului) și MĂRIREA DRAGONILOR (Cartea 1 din seria Regi şi vrăjitori) sunt toate disponibile ca download gratuit!

Morgan doreşte să vă cunoască părerile, aşa că sunteţi invitaţi să accesaţi www.morganricebooks.com pentru a vă înscrie în lista de contacte e-mail, pentru a primi o carte gratuită, cadouri, pentru a descărca gratuit aplicaţia, pentru a afla ultimele noutăţi, în exclusivitate, pentru a vă conecta prin Facebook şi Twitter şi pentru a păstra legătura!

Cărți de Morgan Rice

REGI ȘI VRĂJITORI

MĂRIREA DRAGONILOR (Cartea 1)

MĂRIREA VITEJILOR (Cartea 2)

INELUL VRĂJITORULUI

CALEA EROILOR (Cartea 1)

MARȘUL REGILOR (Cartea 2)

SOARTA DRAGONILOR (Cartea 3)

STRIGĂT DE ONOARE (Cartea 4)

JURĂMÂNT DE GLORIE (Cartea 5)

ACTE DE BRAVURĂ (Cartea 6)

RITUALUL SĂBIILOR (Cartea 7)

CHEZĂŞIA ARMELOR (Cartea 8)

UN CER DE VRĂJI (Cartea 9)

O MARE DE SCUTURI (Cartea 10)

O DOMNIE DE OŢEL (Cartea 11)

TĂRÂMUL DE FOC (Cartea 12)

DOMNIA REGINELOR (Cartea 13)

JURĂMÂNTUL FRAȚILOR (Cartea 14)

VISUL MURITORILOR (Cartea 15)

TURNIRUL CAVALERILOR (Cartea 16)

DARUL BĂTĂLIEI (Cartea 17)

TRILOGIA SUPRAVIEȚUIRII

ARENA UNU: VÂNĂTORII DE SCLAVI (Cartea 1)

ARENA DOI (Cartea 2)

MEMORIILE UNUI VAMPIR

TRANSFORMATĂ (Cartea 1)

IUBITĂ (Cartea 2)

TRĂDATĂ (Cartea 3)

PREDESTINATĂ (Cartea 4)

DORITĂ (Cartea 5)

LOGODITĂ (Cartea 6)

PROMISĂ (Cartea 7)

GĂSITĂ (Cartea 8)

REÎNVIATĂ (Cartea 9)

RÂVNITĂ (Cartea 10)

SORTITĂ (Cartea 11)

Ascultați seria MEMORIILE UNUI VAMPIR în format de carte audio!

Copyright © 2011 Morgan Rice

Toate drepturile rezervate. Cu excepţia cazurilor permise de Legea Drepturilor de Autor din 1976, din SUA, nicio parte din această publicaţie nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă în orice formă sau prin orice mijloace sau stocată într-un sistem de baze de date sau de recuperare, fără acordul prealabil al autorului.

Acest e-book este licenţiat numai pentru uzul dumneavoastră personal. Acest e-book nu poate fi revândut sau cedat altor persoane. Dacă v-aţi dori să împărţiţi acest e-book cu o altă persoană, vă rugăm să achiziționați câte un exemplar suplimentar pentru fiecare destinatar. Dacă citiţi acest e-book şi nu l-aţi cumpărat, sau nu a fost achiziţionat numai pentru uzul dumneavoastră, atunci vă rugăm să îl returnaţi şi să achiziţionaţi o copie proprie. Vă mulţumim că respectaţi munca dificilă a acestui autor.

Aceasta este o operă de ficțiune. Numele, personajele, afacerile, organizaţiile, locurile, evenimentele şi incidentele sunt fie produsul imaginaţiei autorului sau sunt utilizate ficţional. Orice asemănare cu persoane reale, în viaţă sau decedate, este o simplă coincidenţă.

Imagine supracopertă © iStock.com / Bliznetsov

"Oare-i bine

Să umble dezbrăcat și să respire

A dimineții ceață? Este bine,

Din patu-i sănătos să se strecoare

Miasmele-otrăvite ale nopții sfidându-le și răul său sporindu-și? "

– William Shakespeare, Julius Caesar

CAPITOLUL UNU

Caitlin Paine s-a temut întotdeauna de prima ei zi la o școală nouă. Erau lucrurile mari, cum ar fi să întâlnească noi prieteni, noii profesori, să învețe noi holuri. Și erau lucrurile mici, cum ar fi obținerea unui nou dulap, mirosul unui loc nou, sunetele pe care le scotea. Mai mult decât orice, ea se temea de privirile cercetătoare. Simțea că toată lumea într-un loc nou se uita mereu la ea. Tot ce își dorea era anonimatul. Dar niciodată nu părea să aibă parte de el.

Caitlin nu putea înțelege de ce ieșea atât de mult în evidență. La un metru șaiseci și cinci ea nu era deosebit de înaltă, și cu părul castaniu și ochii căprui (și greutatea normală) simțea că era medie. Desigur, nu frumoasă, ca unele dintre celelalte fete. La 18 ani, era un pic mai în vârstă, dar nu suficient pentru a o face să iasă în evidență.

Era altceva. Era ceva la ea care făcea oamenii să se uite de două ori. Știa, adânc în interior, că era diferită. Dar nici ea nu era sigură cum.

Și dacă era ceva mai rău decât o primă zi, era să înceapă în mijlocul semestrului, după ce toți ceilalți au avut deja timp pentru a lega prietenii. Astăzi, această primă zi, la mijlocul lunii martie, avea sa fie una dintre cele mai rele. Putea deja să simtă asta.

Și totuși, în visele ei cele mai negre, nu s-a gândit că ar fi atât de rău. Nimic din ce văzuse – și văzuse multe – n-a pregătit-o pentru asta.

Caitlin stătea afară lângă noua ei școală, o vastă școală publică din orașul New York, în dimineața înghețată de martie, și se întreba, De ce eu? Era mult prea dezbrăcată, doar într-un pulover și colanți, și nu era nici pe departe pregătită pentru haosul zgomotos care o întâmpina. Sute de copii stăteau acolo, înghesuindu-se, țipând și îmbrâncindu-se reciproc. Arăta ca o curte de închisoare.

Era prea mare gălăgie. Acești copii râdeau prea tare, înjurau prea mult, se împingeau reciproc prea tare. Ea ar fi crezut că era o încăierare masivă dacă nu ar fi observat niște zâmbete și râsete batjocoritoare. Pur și simplu aveau prea multă energie, și ea, epuizată, înghețată, nedormită, nu putea înțelege de unde venea. A închis ochii și și-a dorit ca toate să dispară.

A băgat mâna în buzunar și a simțit ceva: ipodul ei. Da. Și-a pus căștile în urechi și a dat volumul tare. Trebuia să înece tot zgomotul.

Dar nu s-a auzit nimic. S-a uitat în jos și a văzut că bateria era moartă. Perfect.

Și-a verificat telefonul, sperând la ceva care s-o distragă, orice. Nu sunt mesaje noi.

Se uită în sus. Privind la marea de fețe noi, s-a simțit singură. Nu pentru că ea era singura fată albă – de fapt prefera asta. Unii dintre cei mai apropiați prieteni ai ei de la alte școli au fost negri, hispanici, asiatici, indieni – și unii dintre cei mai răi dușmani au fost albi. Nu, nu asta era problema. Se simțea singură pentru că era urban. Stătea pe beton. O sonerie tare a sunat permițându-i să intre în această "zona de recreere", iar ea a trebuit să treacă prin porțile mari, metalice. Acum, era în cutie – prinsă în cușcă de porțile metalice masive, acoperite de sârmă ghimpată. Se simțea ca și cum s-ar fi dus la închisoare.

Uitatul la școala masivă, la barele și plasa de la toate geamurile nu o făcea să se simtă mai bine. Întotdeauna se adaptase cu ușurință la noile școli, mari și mici, dar toate acestea fuseseră în suburbii. Toate au avut iarbă, copaci, cer. Aici, nu era nimic, doar oraș. Simțea că nu poate să respire. O îngrozea.

A sunat o altă sonerie puternică și ea și-a făcut drum, împreună cu sute de copii, spre intrare. A fost îmbrâncită brutal de o fată masivă și și-a scăpat jurnalul. L-a ridicat (deranjându-și coafura), și apoi s-a uitat în sus să vadă dacă fata își cere scuze. Dar ea dispăruse, intrând deja în mulțime. A auzit râsete, dar nu a putut spune daca erau îndreptate spre ea.

Și-a apucat strâns jurnalul, singurul lucru care o împământa. Fusese cu ea peste tot. A scris note și a făcut desene în orice loc s-a dus. Era o foaie de parcurs a copilăriei ei.

A ajuns în cele din urmă la intrare și a trebuit să se facă mai mică doar ca să poată trece prin ea. Era ca și cum urca într-un tren la o oră de vârf. Sperase că va fi cald odată ce a ajuns înăuntru, dar ușile deschise din spatele ei păstrau o briză rece care-i sufla pe spate, făcând frigul chiar mai rău.

Doi paznici masivi stăteau la intrare, flancați de doi polițiști ai orașului New York, în uniformă, cu arme vizibile la șold.

"CONTINUĂ SĂ MERGI!" a comandat unul dintre ei.

Nu putea înțelege de ce doi polițiști înarmați ar trebui să păzească o intrare de liceu. Sentimentul ei de teamă a crescut. A devenit și mai rău când s-a uitat în sus și a văzut că trebuie să treacă printr-un detector de metale de genul securității unui aeroport.

Încă patru polițiști înarmați stăteau pe fiecare parte a detectorului, împreună cu alți doi agenți de pază.

"GOLEȘTE-ȚI BUZUNARELE!" s-a răstit un paznic.

Caitlin i-a observat pe ceilalți copii umplând mici recipiente de plastic cu lucuri din buzunare. A făcut rapid la fel, punând acolo iPodul, portofelul, cheile.

A mers târșâind picioarele prin detector, iar alarma a pornit strident.

"TU!" s-a răstit un paznic. "Treci deoparte!"

Desigur.

Toți copiii s-au uitat cum ea a fost făcută să ridice brațele, iar paznicul a trecut scanerul manual în sus și în jos pe trupul ei.

"Porți bijuterii?"

Ea și-a pipăit încheieturile mâinilor, apoi zona gâtului, și și-a amintit brusc. Crucea ei.

"Dă-o jos", s-a răstit paznicul.

Acesta era colierul pe care bunica ei i l-a dat înainte să moară, o cruce mică, de argint, gravată cu niște cuvinte în limba latină pe care ea nu le-a dat niciodată la tradus. Bunica ei îi spusese că i-a fost transmis de către bunica ei. Caitlin nu era religioasă, și nu a înțeles cu adevărat ce însemna totul, dar știa că era veche de sute de ani, și era, de departe, cel mai valoros lucru pe care-l deținea.

Caitlin a ridicat-o de sub tricou, ținând-o sus, dar nu a scos-o de la gât.

"Aș prefera să nu", a răspuns ea.

Paznicul s-a uitat fix la ea, rece ca gheața.

Dintr-o dată, a izbucnit o agitație. S-au auzit strigăte și un polițist l-a apucat pe un băiat înalt și subțire și l-a împins lângă un perete, scoțând un cuțit mic din buzunarul lui.

Paznicul s-a dus să-l ajute și Caitlin a avut posibilitatea de a se strecura în mulțimea care își făcea drum pe hol.

Bine ați venit la școala publică din New York, s-a gândit Caitlin. Minunat.

Deja număra zilele până la absolvire.

*

Holurile erau cele mai largi pe care le văzuse vreodată. Ea nu-și putea imagina că ar putea fi vreodată pline, dar cumva erau complet pline, cu toți copiii înghesuiți umăr la umăr. Trebuie să fi fost mii de copii pe aceste holuri, marea de chipuri întinzându-se la nesfârșit. Zgomotul aici în interior era chiar mai rău, rezonând de pe pereți, condensat. Vroia să-și acopere urechile. Dar nu avea nici măcar suficient spațiu să-și miște cotul pentru a ridica brațele. Se simțea claustrofobică.

A sunat clopoțelul si energia a crescut.

Deja întârzia.

S-a uitat din nou pe cardul clasei și în cele din urmă a văzut sala în depărtare. A încercat să taie prin marea de trupuri, dar nu putea ajunge nicăieri. În cele din urmă, după mai multe încercări, și-a dat seama că trebuia să devină agresivă. Ea a început să-și facă loc cu coatele și s-a înghesuit înapoi. Un trup odată, a trecut printre toți copiii, de-a curmezișul holului larg, și a împins ușa grea care se deschidea în clasa ei.

S-a pregatit pentru toate privirile când ea, fata nouă, a intrat în întârziere. Și-a imaginat profesorul mustrând-o pentru că întrerupea o clasă tăcută. Dar a fost șocată să descopere că nu era deloc cazul. Această clasă, concepută pentru 30 de copii, dar umplută cu 50, era plină ochi. Unii copii erau așezați la locurile lor, iar alții umblau pe culoarele dintre bănci, strigând și țipând unul la altul. Era haos.

Clopoțelul sunase în urmă cu cinci minute întregi, dar profesorul, ciufulit, purtând un costum șifonat, nici măcar nu începuse ora. De fapt el stătea cu picioarele pe birou, citind ziarul, ignorându-i pe toți.

Caitlin s-a apropiat de el și a pus pe birou noua ei carte de identitate. Ea stătea acolo și aștepta ca el să se uite în sus, dar el nu a făcut-o.

În cele din urmă ea și-a dres glasul.

"Scuzați-mă."

El a coborât fără tragere de inimă ziarul.

"Sunt Caitlin Paine. Sunt nouă. Cred că ar trebui să vă dau asta. "

"Sunt doar un substitut," a răspuns el, și și-a ridicat ziarul, blocând-o.

Stătea acolo, confuză.

"Deci," a întrebat ea, "… nu faceți prezența?"

"Profesorul vostru revine luni", s-a răstit el. "O să se ocupe el de asta."

Dându-și seama că discuția s-a terminat, Caitlin și-a luat înapoi cartea de identitate.

S-a întors și s-a confruntat cu sala. Haosul nu se oprise. Dacă era vreun avantaj aici, cel puțin nu ieșea în evidență. Nimănui de aici nu părea să-i pese de ea, sau chiar să o observe.

Pe de altă parte, să studieze sala plină era cumplit: nu părea să existe vreun loc liber unde să se așeze.

S-a oțelit și, ținându-și jurnalul, a mers timid pe unul dintre culoare, tresărind de câteva ori în timp ce mergea printre copii indisciplinați care țipau unul la altul. Când a ajuns în spate, a putut vedea în cele din urmă întreaga sală.

Nu era niciun loc gol.

Stătea acolo, simțindu-se ca o idioată, și a simțit alți copii incepand să o observe. Nu știa ce să facă. Cu siguranță nu avea de gând să stea acolo toată ora, iar profesorului înlocuitor nu părea să-i pese de fel. Se întoarse și se uită din nou, privind neputincioasă.

A auzit râsete la câteva bănci distanță, și a simțit că acesta au fost îndreptate spre ea. Ea nu se îmbrăca la fel ca acești copii, și nu arăta ca ei. Obrajii ei s-au înroșit pe când a început să se simtă cu adevărat vizibilă.

Tocmai când era gata să iasă din clasă, și poate chiar din această școală, a auzit o voce.

"Aici."

S-a întors.

În ultimul rând, lângă fereastra, un băiat înalt s-a ridicat din bancă.

"Stai jos", a spus el. "Te rog."

Camera s-a liniștit un pic iar ceilalți așteptau să vadă cum va reacționa.

Ea a mers până la el. A încercat să nu se uite în sus în ochii lui – ochi mari, verzi și strălucitori, dar nu se putea abține.

Era superb. Avea pielea netedă și măslinie – nu putea să-și dea seama dacă era negru, hispanic, alb, sau o combinație – dar nu mai văzuse niciodată o astfel de piele netedă și moale, complimentând o linie parcă sculptată a maxilarului. Părul lui era scurt și castaniu, și era slab. Era ceva în legătură cu el, ceva atât de nelalocul lui aici. Părea fragil. Un artist, poate.

Nu era stilul ei sa se îndrăgostească de un tip. Văzuse cum prietenele ei o fac, dar ea nu înțelesese cu adevărat. Până acum.

"Și unde vei sta tu? "a întrebat ea.

A încercat să-și controleze vocea, dar nu suna convingător. Spera că el nu a putut auzi cât de nervoasă era.

El a zâmbit larg, dezvăluind dinți perfecți.

"Chiar aici", a spus el, și s-a mutat la pervazul mare al ferestrei, la doar câțiva pași.

S-a uitat la el, iar el i-a întors privirea, ochii lor atrași pe deplin unul de altul. Și-a spus să se uite în altă parte, dar nu a putut.

"Mersi", a spus ea și imediat s-a supărat pe ea însăși.

Mersi? Asta e tot ce era în stare? Mersi!?

"Așa, așa Barack!" a strigat o voce. "Dă-i fetei albe și drăguțe locul tău!"

Au urmat râsete și zgomotul din sala a crescut din nou, iar toată lumea i-a ignorat din nou.

Caitlin l-a văzut lăsând capul în jos, jenat.

"Barack?", a întrebat ea. "Acesta este numele tău?"

"Nu", a răspuns el, înroșindu-se. "E doar cum mă strigă ei. Ca pe Obama. Ei cred că arăt ca el. "

S-a uitat la el îndeaproape și și-a dat seama că el chiar arăta ca Obama.

"Este pentru că sunt pe jumătate negru, o parte alb și o parte portorican."

"Ei bine, cred că e un compliment", a spus ea.

"Nu așa cum o spun ei"a răspuns el.

Ea l-a observat în timp ce stătea pe pervazul ferestrei, cu încrederea în sine dezumflată, și își putea da seama că era sensibil. Chiar vulnerabil. Nu aparținea acestui grup de copii. Era o nebunie, dar ea aproape a simțit instincte protectoare în ce-l privea.

"Sunt Caitlin", a spus ea, întinzând mâna și privindu-l în ochi.

El s-a uitat în sus, surprins, iar zâmbetul lui s-a întors.

"Jonah", a răspuns el.

I-a scuturat ferm mâna. O senzație de furnicături i-a urcat pe braț când i-a simțit pielea netedă învăluindu-i mâna. Se simțea de parcă s-ar fi topit în el. El a menținut strânsoarea o secundă prea mult, și ea nu s-a putut abține să nu zâmbeească înapoi.

*

Restul dimineții a fost încețoșat, iar Caitlin era deja înfometată până când a ajuns la cantină. A deschis ușile duble și a fost luată prin surprindere de camera enormă, zgomotul incredibil a ceea ce părea a fi o mie de copii, toți țipând. Era ca și cum intra într-un gimnaziu. Cu excepția faptului că la fiecare șapte metri stătea câte un agent de pază, pe culoare, urmărindu-i cu atenție.

Ca de obicei, ea nu avea nicio idee unde să meargă. S-a uitat prin sala imensă, și a găsit în cele din urmă un teanc de tăvi. A luat una și a intrat în ce ea a crezut că era coada pentru mâncare.

"Nu te băga în fața mea, cățea!"

Caitlin s-a întors și a văzut o fată masivă, grasă, cu cincisprezece centimetri mai înaltă decât ea, încruntându-se în jos.

"Îmi pare rău, n-am știut – "

"Coada e acolo în spate!" s-a răstit o altă fată, arătând cu degetul mare.

Caitlin s-a uitat și a văzut coada care se întindea înapoi cel puțin o sută de copii. Arăta ca o așteptare de douăzeci minute.

Pe când se ducea spre partea din spate a cozii, un copil din coadă l-a împins pe altul, și acesta a căzut în fața ei, lovind tare podeaua.

Primul copil a sărit pe celălalt și a început să-l lovească în față.

Cantina a izbucnit în strigăte incitate, zeci de copii adunându-se în jur.

"LUPTĂ! LUPTĂ! "

Caitlin a făcut mai mulți pași înapoi, privind cu groază scena violentă de la picioarele ei.

Patru agenți de pază au venit în cele din urmă și au întrerupt-o, despărțindu-i pe cei doi copii însângerați și ducându-i în altă parte. Nu păreau să se grăbească.

După ce Caitlin a reușit în sfârșit să-și ia mâncarea, s-a uitat prin sală, sperând să-l vadă pe Jonah. Dar el nu se vedea nicăieri.

Ea a mers pe culoarele dintre mese, trecând de masă după masă, toate pline cu copiii. Erau puține locuri libere, iar cele care erau libere nu părea prea primitoare, fiind adiacente unor grupuri mari de prieteni.

În cele din urmă, a luat un loc la o masă liberă mai în spate. Mai era doar un copil la capătul ei, un băiat chinez mic de înălțime, fragil, cu aparat dentar, prost îmbrăcat, care ținea capul plecat și se concentra pe mâncare.

Se simțea singură. S-a uitat în jos și și-a verificat telefonul. Erau câteva mesaje pe Facebook de la prietenii ei din ultimul oraș. Ei vroiau să știe cum îi plăcea noul loc. Cumva, nu-i venea să răspundă. Ei păreau atât de departe.

Caitlin abia a mâncat, cu un sentiment vag de greața primei zile încă zăbovind. A încercat să-și schimbe direcția gândurilor. A închis ochii. S-a gândit la noul ei apartament, la etajul al cincilea al une clădiri fără lift, murdare, pe strada 132. Greața ei s-a înrăutățit. A respirat adânc, dorind se să se concentreze pe ceva, ceva bun în viața ei.

Fratele ei mai mic. Sam. 14 mergând pe 20. Sam nu părea să-și amintească că el era cel mai tânăr: a acționat întotdeauna ca fratele ei mai mare. A devenit dur și întărit din cauza mutărilor frecvente, de după plecarea tatălui lor, din cauza modului în care îi trata mama lor pe amândoi. Putea vedea că asta îl afectează și că el a inceput să se închidă în sine. Bătăile sale frecvente la școală nu o surprindeau. Se temea că lucrurile puteau doar să se înrăutățească.

Dar când venea vorba de Caitlin, Sam o iubea absolut. Și ea pe el. El era singura constantă din viața ei, singura pe care putea să se bazeze. Părea să-și păstreze singura slăbiciune rămasă în această lume pentru ea. Era hotărâtă să facă tot ce putea ca să-l protejeze.

"Caitlin?"

A tresărit.

Stând lângă ea, cu tava într-o mână și o vioară în cealaltă, era Jonah.

"Te deranjează dacă mă așez?"

"Da – vreau să spun nu," a spus ea, amețită.

Idioată, s-a gândit. Nu te mai purta așa nervos.

Jonah a fulgerat acel zâmbet al lui, apoi s-a așezat în fața ei. Stătea drept, cu postura perfecta, și și-a pus cu grijă vioara jos lângă el. Și-a organizat ușor mâncarea. Era ceva despre el, ceva pe care nu putea pune degetul. Era diferit de oricine mai întâlnise vreodată. Era ca și cum era dintr-o epocă diferită. Cu siguranta nu aparținea acestui loc.

"Cum merge prima ta zi?", a întrebat el.

"Nu e ce m-am asteptat."

"Știu ce vrei să spui,", a spus el.

"Este o vioară?"

Ea a arătat cu capul la instrumentul lui. El a ținut-o aproape, și păstra o mână odihnindu-se pe ea, ca și cum se temea că cineva i-ar putea-o fura.

"Este o violă, de fapt. E doar un pic mai mare, dar este un sunet complet diferit. Mai dulceag."

Ea nu văzuse niciodată o violă, și spera că el o va pune pe masă și i-o va arăta. Dar el nu a dat semne că o va face, și ea nu a vrut să preseze. El continua să-și odihnească mâna pe ea, și părea protector, ca și cum era ceva personal și privat.

"Exersezi mult?"

Jonah ridică din umeri. "Câteva ore pe zi", a spus el degajat.

"Câteva ore!? Trebuie să fii extraordinar! "

El ridică din umeri din nou. "Sunt bun, cred. Există o mulțime de interpreți mult mai buni decât mine. Dar sper că e biletul meu de plecare din acest loc. "

"Am vrut mereu să cânt la pian", a spus Caitlin.

"De ce nu o faci?"

Ea avea de gând să spună, N-am avut niciodată unul, dar s-a oprit. În schimb, a ridicat din umeri și s-a uitat înapoi la mâncare.

"Nu trebuie să deții un pian", a spus Jonah.

Se uită în sus, speriată că i-a citit gândurile.

"Există o sală de repetiții în această școală. Cu toate relele de aici, cel puțin e și ceva bun. Îți vor da lecții gratis. Tot ce trebuie să faci este să te înscrii. "

Ochii lui Caitlin s-au mărit.

"Pe bune?"

"Există o foaie de înscriere lângă camera de muzică. Întreabă de Doamna Lennox. Spune-i că ești prietena mea. "

Prietena. Lui Caitlin i-a plăcut sunetul acestui cuvânt. Ea a simțit încet o bucurie izvorând în interiorul ei.

A zâmbit larg. Ochii lor s-au întâlnit pentru o clipă.

Privind înapoi în strălucitorii lui ochi verzi, ea ardea de dorința de a-l întreba un milion de lucruri: Ai o prietenă? De ce ești așa de drăguț? Chiar mă placi?

Dar, în schimb, și-a mușcat limba și n-a zis nimic.

Temându-se că timpul lor împreună se va termina curând, ea și-a stors creierul pentru vreo întrebare care le-ar ar prelungi conversația. A încercat să se gândească la ceva care ar asigura-o că-l va vedea din nou. Dar era nervoasă și a înghețat.

A deschis în cele din urmă gura, și când a facut-o, a sunat clopoțelul.

Camera a erupt în zgomot și mișcare, iar Jonah s-a ridicat, apucându-și viola.

"Am întârziat", a spus el, colectându-și tava.

Se uită peste tavă la ea. "Pot să o iau și pe a ta?"

Ea s-a uitat în jos, dându-și seama că a uitat-o, și a clătinat din cap.

"OK", a spus el.

Stătea acolo, brusc timid, neștiind ce să spună.

"Ei bine … ne mai vedem."

"Ne vedem", a răspuns ea neconvingător, vocea ei abia peste o șoaptă.

*

Prima ei zi de școală gata, Caitlin a ieșit din clădire în dupa-amiaza însorită de martie. Deși sufla o briză puternică, nu-i mai era frig. Deși toți copiii din jurul ei țipau pe când se scurgeau afară, nu a mai fost deranjată de zgomot. Se simțea vie, și liberă. Restul zilei a trecut într-o ceață; nici nu și-a putut aminti numele unui singur profesor nou.

Nu se putea opri să se gândească la Jonah.

S-a întrebat dacă a acționat ca o idioată în cantină. Încurcase cuvintele; abia i-a pus câteva întrebări. Tot ce s-a putut gândi să-l întrebe fusese despre acea violă stupidă. Ea ar fi trebuit să-l întrebe unde locuia, de unde era, la ce facultate vroia să se înscrie.

Și, mai ales, dacă are o prietenă. Cineva ca el trebuia să fie cu cineva.

Exact în acel moment, o fată hispanică drăguță, bine îmbrăcată, a atins-o pe Caitlin. Caitlin s-a uitat în sus și în jos la ea cum a trecut, și s-a întrebat pentru o clipă dacă ea era.

Caitlin a cotit pe strada 134, și, pentru o secundă, a uitat unde se ducea. Ea nu mai venise pe jos acasă de la școală înainte, și pentru o clipă, nu mai știa unde era noul apartament. Stătea acolo, la colt, dezorientată. Un nor a acoperit soarele și un vânt puternic s-a ridicat, și dintr-o dată îi era din nou frig.

"Hei, amiga!"

Caitlin s-a întors și și-a dat seama că stătea în fața unei bodegi murdare, la colț de stradă. Patru bărbați dubioși erau așezați pe scaune de plastic în fața ei, aparent imuni la frig, rânjind la ea ca și cum ar fi vrut s-o mănânce.

"Vino aici, iubito!", a strigat un altul.

Și-a amintit.

Strada numărul 132. Asta e.

S-a întors repede și s-a îndreptat într-un ritm alert pe o altă stradă. A verificat peste umăr de câteva ori să vadă dacă acei bărbați o urmăreau. Din fericire, nu au făcut-o.

Vântul rece i-a înțepat obrajii și a trezit-o, pe când realitatea dură a noului cartier a început să se cristalizeze. S-a uitat în jur la mașinile abandonate, pereții cu graffitti, sârma ghimpată, grilajele de la toate ferestrele, și s-a simțit brusc foarte singură. Și foarte înfricoșată.

Mai erau doar 3 blocuri până la apartamentul ei, dar părea să fie o distanță de o viață. Își dorea să fi avut un prieten alături – chiar ei bine, pe Jonah – și se întrebă dacă putea face față zilnic aceastei plimbări, singură. Încă o dată, se simțea furioasă pe mama ei. Cum își permitea să o tot mute, să o tot ducă în locuri noi pe care le ura? Se va termina oare vreodată?

Sticlă spartă.

Inima lui Caitlin bătea mai repede după ce văzut mișcare pe partea stângă, pe partea cealaltă a străzii. A mers repede și a încercat să țină capul în jos, dar când s-a apropiat, a auzit strigăte și râsete grotești, și nu a putut să nu observe ce se întâmplă.

Patru băieți masivi – de 18 sau 19 ani – stăteau în picioare lângă un alt copil. Doi dintre ei îl țineau de brațe, în timp ce al treilea a venit și l-a lovit în burtă, iar al patrulea l-a lovit în față. Puștiul, poate avea 17 ani , înalt, subțire și lipsit de apărare, a căzut la pământ. Doi dintre băieți au venit și l-au lovit în față.

Știind că nu e bine, Caitlin s-a oprit și s-a holbat. Era îngrozită. Ea nu mai văzuse niciodată așa ceva.

Ceilalți doi puști au făcut câțiva pași în jurul victimei lor, apoi și-au ridicat sus cizmele și le-au adus în jos.

Caitlin s-a temut că au de gând să-l calce pe puști în picioare și să-l omoare.

"NU!", a strigat ea.

S-a auzit un sunet bolnav de sfărâmare când au trântit picioarele jos.

Dar nu era sunetul de oase rupte, mai degrabă era sunet de lemn. Lemn sfărâmat. Caitlin a văzut că a fost strivit un instrument muzical mic. S-a uitat atent, și a văzut bucățele de violă pe tot trotuarul.

A ridicat cu groază mâna la gură.

"Jonah!?"

Fără să se gândească, Caitlin a traversat strada, direct spre grupul de baieti, care au început acum să o observe. Ei s-au uitat la ea și zâmbetele lor rele s-au extins, și și-au dat coate reciproc.

Ea a mers chiar până la victimă și a văzut că era într-adevăr Jonah. Fața lui sângera și era învinețită, și era inconștient.

S-a uitat în sus la grupul de băieți, furia ei copleșind frica, și a stat între Jonah și ei.

"Lăsați-l în pace!", a strigat ea spre grup.

Puștiul din mijloc, de cel puțin un metru nouăzeci și trei, musculos, a râs înapoi.

"Sau ce?", a intrebat, vocea lui foarte profundă.

Caitlin a simțit cum lumea se mișcă repede pe lângă ea, și și-a dat seama că a fost îmbrâncită puternic din spate. Și-a ridicat coatele când a lovit betonul, dar asta abia i-a amortizat căderea. Cu coada ochiului își putea vedea jurnalul zburând, hârtiile neprinse răspândindu-se peste tot.

A auzit râsete. Și apoi pași, venind spre ea.

Inima bătea să-i sară din piept, iar adrenalina i-a dat un impuls. A reușit să se rostogolească și să se ridice în picioare chiar înainte ca ei să ajungă. A plecat în sprint pe alee, alergând pentru viața ei.

Au urmărit-o îndeaproape.

La una dintre numeroasele ei școli, demult, atunci când Caitlin credea ca va avea un viitor lung undeva, se apucase de atletism, și și-a dat seama că era bună la asta. Cea mai bună din echipă, de fapt. Nu la distanțe lungi, ci la sprint 100 de metri. Putea chiar să-i depășească pe mulți dintre baieți. Iar acum, a venit înapoi ca o inundație.

Ea fugea pentru viața ei, iar băieții nu au putut-o prinde.

Caitlin s-a uitat înapoi și a văzut cât de mult în urmă erau, și a simțit cu optimism că îi putea întrece pe toți. Trebuia doar să facă cotiturile corecte.

Aleea se termina în T, și ea putea coti fie la stânga fie la dreapta. Nu avea timp pentru a-și schimba decizia dacă dorea să-și mențină avantajul, și trebuia să aleagă rapid. Totuși, nu putea vedea ce era după fiecare colț. Orbește, a cotit spre stânga.

S-a rugat să fie alegerea potrivită. Haide. Te rog!

Inima ei s-a oprit când a făcut o întoarcere ascuțită și a văzut că aleea se înfunda.

Mișcare greșită.

O fundătură. Ea a fugit până la perete, căutând o ieșire, orice ieșire. Dându-și seama nu era niciuna, s-a întors să facă față atacatorilor ei care se apropiau.

Cu respirația tăiată, i-a privit dând colțul și apropiindu-se. Putea vedea peste umerii lor că dacă ar fi cotit la drepta, ar fi fost acasă, liberă. Desigur. Doar norocul ei.

"Bine, cățea," a spus unul dintre ei, "vei suferi acum."

Dându-și seama că nu avea nici o cale de ieșire, au mers încet spre ea, respirând greu, rânjind și savurând violența care urma.

Caitlin a închis ochii și a respirat adânc. A încercat să-și dorească ca Jonah să se trezeasca, să apară după colț, treaz și atotputernic, gata să o salveze. Dar a deschis ochii și el nu era acolo. Doar atacatorii ei. Apropiindu-se.

S-a gândit la mama ei, la cum o ura, la toate locurile unde a fost forțată să trăiască. S-a gândit la fratele ei, Sam. S-a gândit la cum va fi viața ei după această zi.

S-a gândit la toată viața ei, la felul în care a fost întotdeauna tratată, la felul în care nu a înțeles-o nimeni, la felul în care nimic n-a mers bine pentru ea. Și ceva a făcut clic. Cumva, îi ajunsese.

Nu merit asta. NU merit asta!

Și apoi, dintr-o dată, ea a simțit.

A fost un val, ceva diferit de tot ce a experimentat vreodată. A fost un val de furie, inundând-o, făcându-i sângele să fiarbă. S-a concentrat în stomac, și s-a răspândit de acolo. Își simțea picioarele înrădăcinate în pământ, ca și cum ea și betonul erau una, și putea simți acea putere primară biruind-o, curgându-i prin încheieturi, în sus pe brațe, în umeri.

Caitlin a dat drumul unui strigăt primar care a surprins-o și a speriat-o chiar și pe ea. Când primul băiat s-a apropiat și a pus mâna musculoasă pe încheietura mâinii ei, ea a privit cum mâna a reacționat pe cont propriu, a apucat încheietura atacatorului ei și a răsucit-o spre spate la un unghi drept. Fața puștiului s-a contorsionat în șoc în timp ce încheietura mâinii, și apoi brațul, i-au fost rupte în două.

El a căzut în genunchi, țipând.

Ochii celorlați trei băieți s-au deschis larg, surprinși.

Cel mai mare dintre cei trei s-a repezit direct spre ea.

"Tu fu-"

Înainte de a putea termina, ea a sărit prin aer și și-a înfipt ambele picioare fix în pieptul lui, făcându-l să zboare înapoi aproximativ trei metri și trântindu-l într-un grup de tomberoane metalice.

El stătea acolo, nemișcat.

Ceilalți doi băieți s-au uitat unul la altul, șocați. Și cu adevărat speriați.

Caitlin a pășit în față și, simțind o putere inumană curgând prin ea, s-a auzit mârâind în timp ce i-a ridicat pe cei doi puști (fiecare de două ori dimensiunea ei), ridicându-i la vreun metru de pământ, cu o singură mână.

Cum atârnau legănându-se în aer, ea i-a balansat înapoi, apoi unul spre celălalt, strivindu-i unul de altul cu o forță incredibilă. Amândoi s-au prăbușit la pământ.

Caitlin stătea acolo, respirând, spumegând de furie.

Nici unul dintre cei patru băieți nu se mișca.

Ea nu se simțea ușurată. Dimpotrivă, vroia mai mult. Mai mulți puști cu care să se lupte. Mai multe corpuri pe care să le arunce.

Și mai dorea altceva.

Ea a avut deodată o viziune limpede, și a fost capabilă să focalizeze pe gîturile lor, expuse. Putea vedea până la o zecime de țol, și putea vedea, de unde stătea, fiecare venă pulsând. Vroia să muște. Să se hrănească.

Neînțelegând ce se întâmplă cu ea, își aruncă capul pe spate și scoase un țipăt nepământean, creând ecouri pe clădiri și în josul străzii. Era un țipăt primar de victorie, și de furie neîmplinită.

Acesta era țipătul unui animal care vroia mai mult.

CAPITOLUL DOI

Caitlin stătea în fața ușii noului ei apartament, holbându-se, și dintr-o dată și-a dat seama unde se afla. Nu avea nicio idee cum ajunsese acolo. Ultimul lucru pe care și-l amintea, era că a fost pe alee. Cumva, a reușit să ajungă înapoi acasă.

Își amintea, totuși, fiecare secundă din ceea ce se întâmplase în acea alee. A încercat să-l șteargă din mintea ei, dar nu a putut. S-a uitat în jos, la brațe și mâini, așteptându-se să arate diferit – dar acestea erau normale. La fel cum fuseseră întotdeauna. Furia a măturat prin ea, transformând-o, apoi a plecat la fel de repede.

Dar efectele secundare au rămas: ea se simțea golită, de exemplu. Amorțită. Și mai simțea ceva. Încă nu își putea da seama clar. Imagini continuau să apară intermitent prin mintea ei, imagini ale gâturilor expuse ale acelor bătăuși. Ale bătăilor de inimă pulsând. Și a simțit o foame. O poftă.

Caitlin chiar nu vroia să se întoarcă acasă. Nu vroia să aibă de-a face cu mama ei, mai ales astăzi, nu vroia să aibă de-a face cu un loc nou, cu despachetatul. Dacă nu ar fi fost Sam acolo, ea s-ar fi întors și ar fi plecat. Unde ar merge, ea nu avea nicio idee – dar cel puțin va merge pe jos.

Inspiră adânc și se întinse și puse mâna pe clanță. Fie clanța era caldă, fie mâna ei era la fel de rece ca gheața.

Caitlin a intrat în apartamentul prea luminos. Putea mirosi mâncarea pe aragaz – sau, probabil, în cuptorul cu microunde. Sam. Întotdeauna ajungea acasă mai devreme și pregătea cina. Mama ei nu va fi acasă pentru multe ore.

"Asta nu arată ca o primă zi bună."

Caitlin s-a întors, șocată la auzul vocii mamei ei. Stătea acolo, pe canapea, fumând o țigară, deja măsurând-o pe Caitlin în sus și în jos cu dispreț.

"Ce ai făcut, ai stricat deja puloverul?"

Caitlin s-a uitat în jos și a observat pentru prima dată petele de murdărie; probabil de la căzătura pe ciment.

"De ce ești acasă așa devreme?" a întrebat Caitlin.

"E prima zi și pentru mine, de asemenea, știi," s-a răstit ea. "Nu ești singura. Volum de muncă scăzut. Șeful m-a trimis acasă mai devreme."

Caitlin nu a putut suporta tonul urât al mamei ei. Nu în seara asta. Îi vorbea mereu de sus, și, în seara asta, lui Caitlin îi era de ajuns. A decis să-i dea un pic din propriul medicament.

"Minunat", s-a răstit Caitlin înapoi. "Asta înseamnă că ne mutăm din nou?"

Mama ei a sărit brusc în picioare. "Ai grijă la gura aia mare a ta!", a țipat ea.

Caitlin știa că mama ei abia așteptase o scuză să țipe la ea. Și-a dat seama că era cel mai bine să-i dea o momeală și să termine cu așteptarea.

"Nu ar trebui să fumezi pe lângă Sam," a răspuns Caitlin cu răceală, apoi a intrat dormitorul ei minuscul și a trântit ușa în urma ei, încuind-o.

Imediat, mama ei a lovit în ușă.

"Treci imediat aici, obrăznicătură mică! Cum vorbești cu mama ta!? Care îți pune pâine pe masă …"

În această noapte, Caitlin era așa distrasă că a fost în măsură să ignore vocea mamei ei. În schimb, ea a reluat în minte evenimentele zilei. Sunetul râsului acelor băieți. Sunetul inimii ei bubuindu-i în urechi. Sunetul mugetului ei.

Ce anume se întâmplase? Cum a obținut o astfel de putere? A fost doar adrenalina? O parte din ea dorea să fi fost. Dar o altă parte din ei știa că nu era. Ce era ea?

Bătăile au continuat în ușa ei, dar Caitlin abia le auzea. Telefonul ei stătea pe birou, vibrând nebunește, iluminat cu SMS-uri, mesaje pe chat, email-uri, chat-uri pe Facebook – dar abia îl auzea și pe el.

S-a mutat la fereastra ei minusculă și s-a uitat în jos la colțul Bulevardului Amsterdam, și un nou sunet a crescut în mintea ei. Era vocea lui Jonah. Imaginea zambetul lui. O voce adâncă, joasă, liniștitoare. Și-a amintit cât de delicat a fost, cât de fragil părea. Apoi, ea l-a văzut întins pe pământ, însângerat, cu instrumentul său prețios în bucăți. Un nou val de furie a apărut.

Furia ei s-a transformat în grijă – grijă dacă el era bine, dacă a plecat, dacă a ajuns acasă. Ea și l-a imaginat sunând-o. Caitlin. Caitlin.

"Caitlin?"

O nouă voce era în fața ușii ei. Vocea unui băiat.

Confuză, ea a revenit la realitate.

"Sunt Sam. Lasă-mă să intru. "

S-a dus la ușă și și-a sprijinit capul de ea.

"Mama a plecat", a spus vocea de pe cealaltă parte. "S-a dus jos după țigări. Haide, lasă-mă să intru. "

A deschis ușa.

Sam stătea acolo, privind înapoi, preocuparea gravată pe fața lui. La 15 ani, el arăta mai în vârstă. Crescuse devreme, la aproape un metru optzeci, dar nu se împlinise încă, și era nesigur si prea înalt. Cu părul negru și ochi căprui, coloritul său era similar cu al ei. Cu siguranță păreau rude. Putea vedea îngrijorarea pe fața lui. El o iubea mai mult decât orice.

Ea l-a lăsat să intre, închizând repede ușa în urma lui.

"Îmi pare rău", a spus ea. "Pur și simplu nu o pot suporta în seara asta."

"Ce s-a întâmplat cu voi două?"

"Ca de obicei. A sărit pe mine în clipa când am intrat."

"Cred că a avut o zi grea", a spus Sam, încercând să facă pace între ele, ca întotdeauna." Sper să nu o concedieze din nou."

"Cui îi pasă? New York, Arizona, Texas … Cui îi pasă ce urmeaza? Mutatul nostru nu se va termina niciodată."

Sam s-a încruntat în timp ce stătea pe scaunul de birou, iar ea s-a simțit imediat rău. Avea uneori o limbă ascuțită, vorbea fără să se gândească, și ar fi vrut să-și retragă vorbele.

"Cum a fost prima ta zi?", a intrebat ea, încercând să schimbe subiectul.

El ridică din umeri. "OK, cred." El s-a jucat cu scaunul cu degetele de la picioare.

S-a uitat în sus. "A ta?"

Ea ridică din umeri. Trebuie să fi fost ceva în expresia ei, pentru că el nu s-a uitat în altă parte. Continua să se uite la ea.

"Ce s-a întâmplat?"

"Nimic", a spus ea defensiv, și s-a întors și s-a îndreptat spre fereastră.

Ea putea să-l simtă privind-o.

"Pari… diferită."

S-a oprit, întrebându-se dacă știa, întrebându-se dacă aspectul ei exterior arăta modificări. Ea a înghițit greu.

"Cum?"

Liniște.

"Nu știu", a răspuns el în cele din urmă.

S-a uitat pe fereastră, privind fără țintă cum un bărbat din exteriorul bodegii de la colț a strecurat unui cumpărător o doză de iarbă.

"Urăsc acest loc nou", a spus el.

S-a întors și l-a confruntat.

"La fel și eu."

"Chiar mă gândeam …" a coborât capul, "… să plec."

"Ce vrei sa spui?”

El ridică din umeri.

S-a uitat la el. Părea într-adevăr deprimat.

"Unde?" a întrebat ea.

"Poate … să-l găsesc pe tata."

"Cum? Nu avem nicio idee unde este."

"Aș putea încerca. Aș putea să-l găsesc."

"Cum?"

"Nu știu … Dar aș putea încerca."

"Sam. Ar putea fi mort din câte știm noi."

"Nu spune asta!", a strigat el, și fața lui s-a făcut roșu aprins.

"Îmi pare rău", a spus ea.

El s-a liniștit.

"Dar te-ai gândit vreodată că, chiar dacă l-am găsi, poate nici nu vrea să ne vadă? La urma urmei, el a plecat. Și nu a încercat niciodată să ia legătura cu noi. "

"Poate pentru că mama nu l-a lăsat."

"Sau poate pentru că pur și simplu nu ne place."

Încruntarea lui Sam s-a adâncit în timp ce degetele lui frământau din nou podeaua. "L-am căutat pe Facebook."

Ochii lui Caitlin s-au deschis larg, surprinși.

"L-ai găsit ?"

"Nu sunt sigur. Erau 4 persoane cu numele lui. 2 dintre ei aveau profil privat și nu aveau poză. Le-am trimis amândurora un mesaj."

"Și?"

Sam clătină din cap.

"Nu am primit niciun răspuns."

"Tata nu ar fi pe Facebook."

"Nu știi asta," a răspuns el, din nou defensiv.

Caitlin a oftat și s-a apropiat de patul ei și s-a întins. S-a uitat în sus la tavanul îngălbenit, cu vopseaua care se cojea, și s-a întrebat cum au ajuns la acest punct. Au fost orașe unde au fost fericiți, chiar momente când mama lor părea aproape fericită. Ca atunci când se întâlnea cu tipul ăla. Destul de fericită, cel puțin, să o lase pe Caitlin în pace.

Au fost orașe, cum ar fi ultimul, unde ea și Sam și-au făcut câțiva prieteni buni, unde păreau că ar putea rămâne, cel puțin destul de mult timp pentru a absolvi într-un singur loc. Și apoi totul părea să se schimbe așa de repede. Împachetând din nou. Spunând la revedere. Era oare prea mult să ceară o copilărie normală?

"Am putea să ne mutăm înapoi la Oakville," a spus Sam dintr-o dată, întrerupându-i gândurile. Ultimul lor oraș. Era straniu cum el știa întotdeauna exact ce gândea ea. "Aș putea sta cu prietenii."

Oboseala zilei o ajungea din urmă. Era pur și simplu prea mult. Nu gândea clar, și în frustrare ei, ce auzea era că Sam se pregătea și el să o abandoneze, că lui nu prea-i mai păsa de ea.

"Atunci du-te!", s-a răstit brusc, fără să vrea. Era ca și cum altcineva ar fi spus-o. A auzit asprimea în propria voce, și imediat a regretat-o.

De ce trebuia ea să spună lucruri de genul ăsta? De ce nu putea să se controleze?

Dacă ar fi fost într-o dispoziție mai bună, dacă ar fi fost mai calmă și nu ar fi avut atât de multe lucruri în brațe dintr-o dată, nu ar fi spus-o. Sau ar fi fost mai drăguță. Ar fi spus ceva de genul, Știu că ce vrei să spui este că nu vei părăsi acest loc, indiferent cât de rău a ajuns, pentru că nu m-ai lăsa singură să fac față la toate astea. Și te iubesc pentru asta. Și nici eu nu te-aș abandona. In acestă copilărie anormală a noastră, cel puțin ne avem unul pe altul. În schimb, starea ei de spirit scosese la iveală ce era mai rău în ea. În schimb, ea a acționat egoist, și s-a răstit.

S-a ridicat și a putut vedea durerea gravată pe fața lui. Vroia să-și retragă cuvintele, să spună că-i pare rău, dar era prea copleșită. Cumva, ea nu putea să se facă să deschidă gura.

În tăcerea care apăruse, Sam s-a ridicat încet de pe scaunul de birou și a ieșit din cameră, închizând ușor ușa în urma lui.

Idioată, s-a gândit ea. Ești așa o idioată. De ce trebuie să-l tratezi la fel cum te tratează mama pe tine?

S-a întins din nou, cu ochii în tavan. Ea și-a dat seama că exista un alt motiv pentru care a izbucnit. El i-a întrerupt gândurile, și a făcut-o într-un moment când ele se transformau în ceva mai rău. Un gând întunecat i-a trecut prin minte, iar el a întrerupt-o înainte să fi avut o șansă să-l rezolve.

Fostul iubit al mamei ei. Acum trei orașe. Fusese singura dată când mama ei părea chiar fericită. Frank. 50 de ani. Mic de înălțime, musculos, cu chelie. Gros ca un buștean. Mirosea a colonie ieftină. Ea avea 16 ani.

Stătea în mica spălătorie, organizându-și hainele, atunci când Frank a apărut la ușă. Fusese mereu un ciudat, mereu cu ochii la ea. S-a aplecat și a luat o pereche de lenjerie de-a ei, iar ea își simțea obrajii înroșindu-se de jenă și furie. El i-a ridicat și a rânjit.

"Ai scăpat ăștia", a spus el, rânjind. Ea i-a smuls din mâinile lui.

"Ce vrei?" s-a răstit ea înapoi.

"Așa vorbești cu noul tău tată vitreg?"

El a mai făcut o jumătate de pas mai aproape.

"Tu nu ești tatăl meu vitreg."

"Dar voi fi – în curând."

A încercat să se întoarcă la organizatul hainelor, dar el a făcut un pas și mai aproape. Prea aproape. Inima ei îi bubuia în piept.

"Cred că e timpul să ne cunoaștem un pic mai bine", a spus el, scoțându-și cureaua. "Nu-i așa?"

Îngrozită, a încercat să se strecoare pe lângă el și afară pe ușă din camera minusculă, dar pe când o făcea, el i-a blocat drumul și a apucat-o dur și a trântit-o înapoi de perete.

Asta s-a întâmplat.

Furia o inundase. O furie diferită de orice ea mai simțise vreodată. Și-a simțit trupul încălzindu-se, luând foc, de la degetele de la picioare până la scalp. Cum el a abordat-o, ea a sărit drept în sus și l-a lovit, punându-i ambele picioare direct pe piept.

În ciuda faptului că era o treime din mărimea lui, el a zburat înapoi pe ușa, scoțând lemnul din balamale, și și-a continuat drumul, 3 metri în camera de alături. Era ca și cum un tun l-ar fi propulsat prin casă.

Caitlin a stat acolo, tremurând. Ea nu era o persoană violentă, niciodată nici măcar n-a lovit pe cineva. În plus, ea nu era atât de mare, sau de puternică. Cum a știut ea că trebuie să-l loveacă așa cu piciorul? Cum de a avut puterea de a face acest lucru? Ea nu a văzut niciodată pe nimeni – cu atât mai puțin un bărbat adult – zburând prin aer, sau spărgând o ușă. De unde a venit puterea ei?

Ea a mers până la el, și a stat deasupra lui.

Era inconștient, întins pe spate. S-a întrebat dacă l-a ucis. Dar în acel moment, cu furia continuând să-i cânte în vene, nu-i păsa. Era mai îngrijorată de ea însăși, despre cine – sau ce – era cu adevărat.

Ea nu l-a mai văzut din nou pe Frank. El s-a despărțit de mama ei a doua zi, și nu s-a mai întors niciodată. Mama ei a suspectat că s-a întâmplat ceva între ei doi, dar ea nu a spus niciun cuvânt. Totuși, a dat vina pe Caitlin pentru despărțire, pentru că i-a stricat o perioadă fericită din viața ei. Și nu a încetat să dea vina pe ea de atunci.

Caitlin s-a uitat înapoi la tavanul care se cojea, cu inima bubuind din nou. S-a gândit la furia de azi, și s-a întrebat dacă cele două episoade erau conectate. Ea a presupus întotdeauna că Frank a fost doar un incident izolat, nebunesc, o explozie ciudată de putere. Dar acum se întreba dacă era ceva mai mult. Exista oare un fel de putere în interiorul ei? Era oare un soi de ciudată?

Cine era ea?

CAPITOLUL TREI

Caitlin fugea. Bătăușii se intorseseră si o urmăreau pe alee. În fața ei era o fundătură, un zid masiv, dar ea a fugit oricum, chiar spre el. În timp ce fugea, a luat viteză, o viteză imposibilă, iar clădirile rămâneau în urmă ca o ceață. Simțea vântul vâjâindu-i prin păr.

În timp ce se apropia, a sărit, și dintr-un singur salt a fost pe partea de sus a peretelui, la o înălțime de zece metri. Încă un salt și a zburat prin aer, din nou, zece metri, șapte, aterizând pe beton, fără a greși măcar un pas, încă alergând, alergând. Se simțea puternică, invincibilă. Viteza ei a crescut și mai mult, și a simțit ca ar putea zbura.

S-a uitat în jos și în fața ochilor ei betonului s-a schimbat în iarbă – iarba verde, înaltă, unduindu-se. Ea a fugit printr-o preerie, cu soarele strălucind, și a recunoscut-o ca fiind casa din copilăria ei timpurie.

În depărtare, putea simți că tatăl ei stătea la orizont. În timp ce fugea, a simțit că se apropia de el. Ea l-a văzut venind în centrul atenției. Stătea cu un zâmbet mare, și cu brațele larg deschise.

O durea să-l vadă din nou. Ea a fugit din toate puterile. Dar, pe când ea a ajuns mai aproape, el s-a îndepărtat.

Dintr-o data, ea cădea.

O ușă uriașă, medievală, s-a deschis, și a intrat într-o biserică. Ea a mers pe un culoar slab luminat, cu torțe arzând de fiecare parte a ei. În spatele unui amvon, un bărbat stătea cu spatele la ea, îngenunchind. Pe când se apropia, el s-a ridicat și s-a întors.

Era un preot. S-a uitat la ea, și fața lui s-a umplut de frică. Ea și-a simțit sângele vâjâind prin vene și s-a privit pe ea însăși cum s-a apropiat de el, fără a se putea opri. El a ridicat o cruce în fața ei, temător.

Ea s-a năpustit asupra lui. Își simțea dinții creascând lungi, prea lungi, și a privit cum s-au înfipt în gâtul preotului.

El a țipat ascuțit, dar ei nu-i păsa. Ea a simțit cum sângele lui curge prin dinții și în venele ei, și a fost cea mai mare senzație din viața ei.

Caitlin stătea în șezut în pat, cu respirația întretăiată. S-a uitat în jur, dezorientată. Lumina soarelui de dimineață pătrundea înăuntru.

În cele din urmă, ea și-a dat seama că a visat. Și-a șters sudoarea rece de la tâmple și s-a așezat pe marginea patului.

Liniște. Judecând după lumina, Sam și mama ei trebuie să fi plecat deja. S-a uitat la ceas și a văzut că era într-adevăr târziu: 8:15. Va întârzia în a doua ei zi de școală.

Perfect.

A fost surprinsă de faptul că Sam nu o trezit-o. În toți acei ani, el nu a lăsat-o să doarmă prea mult – o trezea mereu dacă el pleca primul.

El trebuie să fie în continuare supărat pentru aseară.

S-a uitat la telefonul ei mobil: mort. Uitase să-l încarce. Tot aia. Nu avea chef să vorbească cu nimeni.

A aruncat pe ea niște haine de pe podea și și-a trecut mîinile prin păr. În mod normal ar pleca pur și simplu fără să mănânce, dar în această dimineață ea a simțit o sete. O sete neobișnuită. S-a dus la frigider și a luat o sticlă de doi litri de suc de grapefruit roșu. Într-o frenezie bruscă, a rupt capacul și a băut direct din sticlă. Nu s-a oprit din înghițit până când nu a golit toată sticla.

S-a uitat la recipientul gol. Oare tocmai a băut toate astea? În viața ei, nu a băut mai mult de o jumătate de pahar. S-a privit apucând și zdrobind recipientul de carton într-o singură mână, până când a ajuns o minge mică. Ea nu putea înțelege ce era această putere nou dobandită care îi curgea prin vene. Era incitant. Și înfricoșător.

Tot îi mai era sete. Și foame. Dar nu pentru mâncare. Venele ei țipau după ceva mai mult, dar ea nu putea înțelege ce.

*

Era ciudat să vadă holurile școlii ei atât de goale, opusul complet al zilei dinainte. Cu ora începută, nu era nimeni pe hol. S-a uitat la ceas: 08:40. Mai erau 15 minute din cea de-a treia clasă a ei din zi. S-a întrebat dacă chiar merita să se mai ducă, dar apoi, din nou, ea nu știa unde să meargă. Deci a urmat numerele pe hol spre clasă.

S-a oprit în fața ușii clasei, și putea auzi vocea profesorului. A ezitat. Ea ura să întrerupă, să iasă atât în evidență. Dar nu vedea ce altă alegere avea.

A inspirat adânc și a apăsat clanța de metal.

Ea a intrat, și întreaga clasă s-a oprit și s-a uitat la ea. Inclusiv profesoara.

Liniște.

"Domnișoară …" profesoara, uitând numele ei, a mers la biroul ei și a luat o bucată de hârtie, citind-o rapid, "… .Paine. Noua fată. Ai întârziat 25 minute."

O femeie severă, mai în vârstă, profesoara s-a uitat în jos la Caitlin.

"Ce ai de spus în apărarea ta?"

Caitlin a ezitat.

"Îmi pare rău?"

"Nu e suficient. Poate o fi acceptabil să întârzii la oră de oriunde ești tu, dar sigur nu e acceptabil aici. "

"Inacceptabil" a spus Caitlin, și imediat a regretat.

O tăcere nesigură a acoperit clasa.

"Scuză-mă? "a întrebat încet profesoara.

"Ați spus" nu este acceptabil. " Ați vrut să spuneți "inacceptabil." "

"OH-rahat!", a exclamat un băiat zgomotos din partea din spate a clasei, și toată clasa a izbucnit în râs.

Fața profesoarei a devenit roșu aprins.

"Obrăznicătură mică. Te prezinți acum în biroul directorului! "

Profesoara a mers repede și a deschis ușa de lângă Caitlin. Ea stătea la câțiva centimetri, destul de aproape, astfel încât Caitlin putea să-i simtă parfumul ieftin. "Ieși din clasa mea!"

În mod normal, Caitlin s-ar fi strecurat în liniște din clasă – de fapt, n-ar fi corectat niciodată un profesor. Dar ceva s-a schimbat în ea, ceva ce ea nu înțelegea pe deplin, și ea a simțit o sfidare în creștere. Nu a simțit că trebuie să arate respect pentru nimeni. Și nu mai simțea frică.

În schimb, Caitlin a stat unde era, ignorând-o pe profesoară, și a scanat încet clasa, în căutarea lui Jonah. Clasa era plină, și s-a uitat la fiecare rând. Nici urmă de el.

"Domnișoară Paine! N-ai auzit ce am spus!?"

Caitlin a privit sfidător înapoi. Apoi s-a întors și a ieșit încet din clasă.

A putut simți cum ușa se trântește în spatele ei, iar apoi a auzit gălăgie înăbușită în clasă, urmat de "Liniște, clasă!"

Caitlin a continuat să meargă pe holul gol, rătăcind, nu foarte sigură unde se duce.

A auzit pași. În depărtare, a apărut un agent de securitate. Venea direct spre ea.

"Permisul!", a lătrat la ea, încă de la douăzeci de pași.

"Ce?", a răspuns ea.

El s-a apropiat.

"Unde ți-e permisul de hol? Ar trebui să-l ții în mod vizibil, în orice moment."

"Ce permis?"

S-a oprit si a examinat-o. Era un bărbat urât, cu aspect rău, cu o aluniță imensă pe frunte.

"Nu poți merge pe holuri fără un permis semnat. Știi asta. Unde e?"

"Nu am știut – "

El a scos radioul și a spus în el, "Încălcare a permisului de hol în aripa 14. O aduc la detenție acum."

"Detenție?" a întrebat Caitlin, confuză. "Ce vrei să – "

El a apucat-o dur de braț și a tras-o pe hol.

"Nici un alt cuvânt de la tine!", s-a răstit el.

Lui Caitlin nu-i plăcea senzația degetelor înfipte în braț, ducând-o ca și cum ar fi fost un copil. Simțea căldura în creștere prin corp. Ea a simțit Furia ridicându-se. Nu prea stia cum, sau de ce, dar știa. Și știa că, în câteva momente, nu-și va putea controla furia – sau modul în care folosea forța.

Trebuia să o oprească înainte de a fi prea târziu. Și-a folosit fiecare gram de voință pentru a o face să se oprească. Dar atâta timp cât degetele o țineau, pur si simplu nu dispărea.

Și-a scuturat brațul repede, înainte ca întreaga putere să o copleșească, și a privit cum mâna lui a plecat în zbor de pe ea, și cum el s-a împiedicat câțiva pași înapoi.

S-a uitat la ea, șocat că o fată dimensiunea ei ar putea să-l arunce mai mulți pași pe hol cu doar o ușoară smucitură de braț. El a șovăit între indignare și teamă. Putea să-l vadă cum dezbate dacă s-o atace sau să se retragă. El și-a coborât mâna la centură, pe care atârna o cutie mare de spray cu piper.

"Pune-ți mâinile pe mine din nou, domnișoară", a declarat într-o furie rece, "și te dau cu el pe față."

"Atunci nu pune mâinile pe mine," a răspuns ea sfidătoare. A fost șocată la auzul propriei voci. Era schimbată. Era mai profundă, mai primară.

El a îndepărtat încet mâna de pe spray. A cedat.

"Mergi în fața mea", a spus el. "Pe hol și urci pe acele scări."

*

Paznicul a lăsat-o la intrarea aglomerată în biroul directorului, și când a făcut-o, radioul său a pornit și el s-a grăbit spre o altă locație. Înainte de a o face, s-a întors spre ea.

"Să nu te mai văd din nou pe aceste holuri", s-a răstit.

Caitlin s-a întors și a văzut cincisprezece copii, de toate vârstele, stând jos, în picioare, toți aparent așteptând să-l vadă pe director. Toți păreau inadaptați. Erau procesați, un student odată. Un paznic îi supraveghea, dar apatic, moțăind în picioare.

Caitlin nu avea chef să astepte jumătate de zi, și cu siguranță nu avea chef să-l cunoască pe director. Nu ar fi trebuit să întârzie la școală, era adevărat, dar nu merita asta. Se săturase.

Ușa s-a deschis și un agent de securitate a târât înăuntru alți trei copii, care se împotriveau și se îmbrânceau. A urmat haosul în zona mică de așteptare, care era complet plină. Apoi a sunat clopoțelul, și, dincolo de ușile de sticlă, putea vedea cum holurile se umplu. Acum era haos și înăuntru și în afară.

Caitlin și-a văzut șansa. Când ușa s-a deschis din nou, ea s-a aplecat pe după un alt copil și s-a strecurat afară, în hol.

S-a uitat repede peste umăr, dar nu a văzut pe nimeni care s-o fi observat. A tăiat rapid prin mulțimea groasă de copii, ajungând de cealaltă parte, apoi după colț. A verificat din nou: încă nu venea nimeni.

Era în siguranță. Chiar dacă gardienii îi observau absența – deși se îndoia, pentru că ea nu fusese niciodată nici măcar procesată – era deja prea departe pentru a o prinde. S-a grăbit chiar mai repede pe hol, punând mai multă distanța între ei, și s-a îndreptat spre cantină. Ea trebuia să-l găsească pe Jonah. Trebuia să știe dacă el era bine.

Cantina era plină, iar ea a mers iute în sus și în jos pe culoarele dintre mese, căutându-l. Nimic. Mergea a doua oară, scanând încet fiecare masă, și încă nu-l putea găsi.

A regretat că nu s-a dus înapoi la el, nu i-a verificat rănile, nu a sunat o ambulanță. Se întrebă dacă el chiar a fost rănit rău. Poate era în spital. Poate că nici nu s-ar întoarce la școală.

Deprimată, ea a luat o tavă cu mâncare și a găsit o masă cu o vedere clară asupra ușii. Stătea acolo, abia mânca, si urmărea fiecare copil care intra în speranța unui semn despre el de fiecare dată când se deschidea ușa.

Dar el nu a venit.

A sunat clopoțelul, iar cantina s-a golit. Totuși, ea a stat acolo în așteptare.

Nimic.

*

Clopoțelul final al zilei de școală a sunat, și Caitlin stătea înaintea dulapului care-i fusese alocat. S-a uitat în jos la combinația tipărită pe bucata de hârtie din mână, a întors mânerul și a tras. Nu a funcționat. S-a uitat în jos și a încercat din nou combinația. De data aceasta, s-a deschis.

S-a uitat la dulapul gol de metal. Ușa interioară era căptușită cu graffiti. În rest, era complet gol. Deprimant. Ea s-a gândit toate celelalte școli ale ei, la modul în care ea s-ar fi grăbit să-și găsească dulapul, să-l deschidă, să memoreze combinația și să umple ușa cu poze de baieți din reviste. Era felul ei de a câștiga un pic de control, de a se simți acasă, de a găsi un loc al ei în școală, de a face ceva familiar.

Dar undeva de-a lungul liniei, cu câteva școli în urmă, a devenit mai puțin entuziastă. A început să se întrebe la ce să se mai deranjeze, deoarece era doar o chestiune de timp până trebuia să se mute din nou. Ea a devenit tot mai lentă în a-și decora dulapul.

De data aceasta, nici măcar nu se va mai deranja. A închis ușa cu un bang.

“Caitlin?”

A tresărit.

Stând acolo, la un pas depărtare, se afla Jonah.

Purta ochelari de soare mari. Putea vedea că pielea de sub ei era umflată.

Era șocată să-l vadă stând acolo. Și încântată. De fapt, ea a fost surprinsă de cât de încântată era. Un sentiment cald, nervos, centrat în stomac. Ea și-a simțit gâtul uscându-se.

Erau atât de multe lucruri pe care vroia să-l întrebe: dacă a ajuns acasă OK, dacă s-a întâlnit din nou cu acei bătăuși, dacă el a văzut-o acolo … Dar cumva, cuvintele nu puteau ajunge de la creierul ei la gură.

"Hei", a fost tot ce a reușit să spună.

El stătea acolo, privind-o fix. Părea nesigur cum să înceapă.

"Mi-ai lipsit în clasă astăzi", a spus ea, și a regretat imediat alegerea ei de cuvinte.

Proastă. Ar fi trebuit să fi spus, "Nu te-am văzut în clasă." "Mi-ai lipsit" suna disperat.

"Am venit târziu", a spus el.

"Și eu", a spus ea.

El s-a mutat de pe un picior pe altul, arătând neconfortabil. Ea a observat că viola lui nu era lângă el. Deci a fost real. Nu a fost doar un vis urât.

"Ești bine?" a întrebat ea.

A arătat spre ochelarii lui.

El a dus mâna și, încet, i-a dat jos.

Fața lui era vânătă și umflată. Erau tăieturi și bandaje pe frunte și pe lângă ochi.

"Am fost mai bine", a spus el. Părea jenat.

"Oh, Doamne", a spus ea, simțindu-se teribil la vederea acestora. Știa că ar fi trebuit cel puțin să se simtă bine după ce l-a ajutat, pentru că l-a scutit de mai multe răni. Dar, în loc de asta, ea s-a simțit rău pentru că nu a fost acolo mai devreme, pentru că nu s-a întors după el. Dar, după …ce s-a întâmplat, totul fusese în ceață. Nu-și putea aminti cu adevărat cum a ajuns acasă. "Îmi pare atât de rău."

"Ai auzit cum s-a întâmplat?", a întrebat el.

S-a uitat la ea cu atenție, cu ochii verzi luminoși, și ea a simțit că o testa. Ca și cum ar fi încercat să o facă să recunoască prezența ei acolo.

Oare a văzut-o? Nu ar fi putut. Era inconștient. Sau… era? Poate a văzut ce s-a întâmplat după aceea? Oare ea ar trebui să recunoască faptul că a fost acolo?

Pe de o parte, abia aștepta să-i spună cum îl ajutase, pentru a-i câștiga aprobarea și recunoștința. Pe de altă parte, nu exista niciun fel în care ar putea explica ce a făcut fără a părea că e fie o mincinoasă sau un fel de ciudată.

Nu, a conchis ea intern. Nu-i poți spune. Nu se poate.

"Nu", a mințit ea. "Eu nu cunosc cu adevărat pe nimeni de aici, îți amintești?"

El s-a oprit.

"Am fost atacat", a spus el. "Mergând acasă de la școală."

"Îmi pare rău", a spus ea din nou. Suna ca o idioată, repetând aceeași frază prostească, dar nu a vrut să spună ceva care ar destăinui prea mult.

"Da, tata e destul de supărat ", a continuat el. "Mi-au luat viola."

"Asta e de rahat", a spus ea. "Îți va cumpăra una nouă?"

Jonah clătină încet din cap. "El a spus nu. Nu își poate permite. Și că ar fi trebuit să fi fost mai atent cu ea. "

Preocuparea a traversat fața lui Caitlin. "Dar am crezut că ai spus că era biletul tău de ieșire?"

El ridică din umeri.

"Ce vei face?", a întrebat ea.

"Nu știu."

"Poate că polițiștii o vor găsi", a spus ea. Își amintea, desigur, că fusese sfărâmată, dar ea a crezut că prin a spune acest lucru, ar ajuta la a-i dovedi că nu știa.

El a privit-o cu atenție, ca și cum ar fi încercat să decidă dacă mințea.

În cele din urmă, el a spus, "Ei au sfărâmat-o." Se opri. "Unii oameni pur și simplu simt nevoia de a distruge lucrurile altor oameni, cred."

"Oh, Doamne", a spus ea, încercând din răsputeri să nu dezvăluie nimic "asta e oribil."

"Tatăl meu e supărat pe mine că nu m-am luptat cu ei … .Dar asta nu e cine sunt eu."

"Ce idioți. Poate poliția îi va prinde ", a spus ea.

Un zâmbet mic a trecut pe fața lui Jonah. "Ăsta e lucrul ciudat. Deja au primit ce meritau."

"Ce vrei să spui?", a intrebat ea, încercând să sune convingător.

"I-am găsit pe tipii ăștia pe alee, imediat după. Au fost bătuți mai rău decât mine. Nici măcar nu mișcau." Rânjet lui s-a lărgit. "Cineva a ajuns la ei. Cred că există un Dumnezeu."

"E atât de ciudat", a spus ea.

"Poate am un înger păzitor", a spus el, uitându-se la ea îndeaproape.

"Poate", răspunse ea.

S-a uitat la ea mult timp, ca și cum aștepta ca ea să spună ceva, să dea un indiciu. Dar ea nu a făcut-o.

"Și era ceva mai ciudat decât toate acestea," a spus el, în cele din urmă.

El s-a întins și a scos ceva din rucsac și i l-a întins.

"Am găsit asta."

Ea s-a uitat în jos șocată. Era jurnalul ei.

Și-a simțit obrajii cum se înroșesc când l-a luat, și încântată să-l aibă înapoi, și îngrozită că el avea această dovadă că ea fusese acolo. Acum el trebuie să fi știut sigur că ea mințea.

"Are numele tău în el. Este al tău, nu?"

Ea a dat din cap, uitându-se la el. Totul era acolo. Uitase de el.

"Erau unele pagini neprinse. Le-am adunat și le-a pus înapoi. Sper că le-am găsit pe toate", a spus el.

"Le-ai găsit", a spus ea încet, emoționată, jenată.

"Am urmat traseul de pagini, iar lucrul amuzant este … că m-au condus la alee."

Ea a continuat să se uite în jos la carte, refuzând să ofere contact vizual.

"Cum crezi că a ajuns acolo jurnalul tău?" a întrebat el.

Ea l-a privit în ochi, făcând tot posibilul să-și păstreze fața neschimbată.

"Am mers pe jos acasă noaptea trecută, și l-am pierdut pe undeva. Poate l-au găsit."

El a studiat-o.

În cele din urmă, a spus: "Poate."

Stăteau acolo, în tăcere.

"Cel mai ciudat lucru dintre toate," a continuat el, "este că, înainte să devin complet inconștient, aș fi putut să jur că te-am văzut acolo, în picioare lângă mine, strigând la acei tipi să mă lase în pace… Nu-i o nebunie?"

El a studiat-o iar ea l-a privit înapoi, drept în ochi.

"Ar trebui să fiu destul de nebună să fac un lucru asemenea lucru", a spus ea. În ciuda ei însăși, un zâmbet mic a început să-i apară în colțul gurii.

El s-a oprit, apoi a izbucnit într-un rânjet larg.

"Da", a răspuns el, "ar trebuie să fii".

CAPITOLUL PATRU

Caitlin era în al nouălea cer pe când mergea acasă de la școală, ținându-și strâns jurnalul. Nu mai fusese atât de fericită de nu mai știa când. Auzea în cap, iar și iar, cuvintele lui Jonah.

"E un concert în seara asta. La Carnegie Hall. Am două bilete gratuite. Sunt cele mai proaste locuri din sală, dar se spune că solistul este uimitor."

"Vrei să mă inviți la o întâlnire?", a spus ea, zâmbind.

El a zâmbit înapoi.

"Dacă nu te deranjează să ieși cu această colecție de vânătăi", a spus el, zâmbind din nou. "La urma urmei, e vineri seara."

Ea practic a țopăit pe drum spre casă, incapabilă să-și stăpânească entuziasmul. Nu știa nimic despre muzica clasică – nici măcar nu mai ascultase așa ceva înainte – dar nu-i păsa. Ar merge oriunde cu el.

Carnegie Hall. El a spus ca ținuta era obligatorie. Ce ar putea purta? S-a uitat la ceas. Nu avea prea mult timp să se schimbe dacă avea de gând să se întâlnească cu el la acea cafenea inainte de concert. A grăbit ritmul.

Înainte să-și dea seama, era acasă, și chiar tristețea construcției nu a mai deprimat-o. A alergat pe cele cinci etaje pe scari si abia le-a simțit când intrat în noul ei apartament.

Imediat s-a auzit strigătul mamei ei: "A dracului cățea!"

Caitlin s-a aplecat tocmai la timp, căci mama ei a aruncat o carte drept spre fața ei. A trecut în zbor pe lângă ea și s-a lovit de perete.

Înainte să aibă o șansă de a spune ceva, mama ei a atacat – cu unghiile în afară, direct spre fața ei.

Caitlin a întins mâna și i-a prins încheieturile exact la timp. S-a luptat cu ea, înainte și înapoi.

Caitlin putea simți nou-găsita putere țâșnind prin venele ei, și a simțit că ar putea-o arunca pe mama ei în partea cealaltă a camerei fără ca măcar să se străduiască. Dar ea s-a concentrat să o controleze, și a îmbrâncit-o, dar numai destul de tare cât să o trimită pe canapea.

Mama ei, pe canapea, a izbucnit dintr-o dată în lacrimi. Stătea acolo, plângând în hohote.

"E vina ta !" a țipat ea printre suspine.

"Ce e în neregulă cu tine?" a strigat înapoi Caitlin, complet cu garda jos, neavând nicio idee ce se întâmplă. Chiar și pentru mama ei, acesta era un comportament nebunesc.

"Sam."

Mama ei i-a întins o bucată de hârtie dintr-o agendă.

Inima lui Caitlin bubuia pe când a luat-o, un sentiment de groaza curgându-i prin vene. Orice ar fi fost, știa că nu putea fi ceva bun.

"A dispărut!"

Caitlin a citit rapid nota scrisă de mână. Nu a putut să se concentreze cu adevărat în timp ce citea, înțelegând doar fragmente – fug de acasă … nu vreau să fiu aici … din nou cu prietenii mei … nu încercați să mă găsiți.

Mâinile ei tremurau. Sam o făcuse. Chiar plecase. Și nici măcar nu a așteptat-o și pe ea. Nici nu a așteptat să-i spună la revedere.

"E din cauza ta"! a scuipat mama ei.

Unei părți din Caitlin nu-i venea să creadă. Ea a fugit prin apartament, a deschis ușa lui Sam, pe jumătate așteptându-se să-l găsească acolo.

Dar camera era goală. Imaculată. Nu mai era niciun singur lucru rămas. Sam nu și-a ținut niciodată camera așa curată. Era adevărat. El chiar plecase.

Caitlin a simțit bila urcându-i în gât. Nu putea să nu simtă că de data aceasta mama ei avea dreptate, că era vina ei. Sam o întrebase. Și ea i-a spus, "Du-te."

Du-te. De ce a trebuit să spună asta? Ea plănuise să se scuze, să-și ia cuvintele înapoi, în dimineața următoare, dar el era deja plecat când s-a trezit. Ea avea de gând să vorbească cu el când ajungea azi acasă. Dar acum era prea târziu.

Știa unde trebuie să se fi dus. Exista un singur loc unde ar merge: ultimul oraș. Ar fi OK. Mai bine, probabil, decât i-a fost aici. Acolo avea prieteni. Cu cât ideea se cristaliza mai mult, cu atât mai puțin îngrijorată era. De fapt, ea era fericită pentru el. În cele din urmă a reușit să scape. Și ea știa cum să-l găsească.

Dar va trebui să se ocupe de asta mai târziu. S-a uitat la ceas și și-a dat seama că era târziu. A fugit în camera ei, a apucat repede cele mai frumoase haine si pantofi pe care le avea și le-a aruncat într-o geantă sport. Va trebui să meargă fără machiaj. Pur și simplu nu era destul timp.

"De ce trebuie să distrugi tot ce atingi!?" a țipat mama ei, acum chiar în spatele ei. "N-ar fi trebuit să te iau niciodată!"

Caitlin a privit înapoi, șocată.

"Ce vrei sa spui!?"

"Așa e," a continuat mama ei. "Te-am luat. Tu nu ești a mea. Nu ai fost niciodată. Ai fost a lui. Nu ești fiica mea adevărată. Mă auzi!? Mi-ar fi rușine să fii fiica mea!"

Caitlin putea vedea veninul din ochii ei negri. Ea nu o mai văzuse pe mama ei pradă unei furii atât de profunde. Ochii ei arătau porniri ucigașe.

"De ce a trebuit să alungi singurul lucru care era bun în viața mea!?" a strigat mama ei.

De data aceasta mama ei a sărit la ea cu ambele mâini întinse în față, și s-a repezit direct la gât. Înainte să poată reacționa, Caitlin era sufocată. Puternic.

Caitlin a luptat pentru respirație. Dar strânsoarea mamei ei era de fier. Chiar intenționa să ucidă.

Furia a inundat-o pe Caitlin, și de această dată nu a putut-o opri. Simțea caldura familiară, înțepătoare, începând de la degetele de la picioare, și făcându-și drum în sus prin brațe și umeri. Ea a lăsat-o să o învăluie. Când a făcut-o, mușchii din gât au crescut. Fără să facă nimic, priza mamei ei a slăbit.

Mama ei trebuie să fi văzut cum a început transformarea, pentru că dintr-o dată arăta înfricoșată. Caitlin și-a aruncat capul pe spate și a urlat. Ea s-a transformat într-un lucru de temut.

Mama ei i-a dat drumul, și a făcut un pas înapoi privind, cu gura deschisă.

Caitlin a întins o mână și a îmbrâncit-o, iar ea a plecat în zbor înapoi cu o asemenea forță încât a trecut prin perete, sfărâmându-l cu un sunet puternic, ajungând în cealaltă cameră. Ea a continuat mișcarea, sfărâmând încă un perete, și prăbușindu-se, inconștientă.

Caitlin respira greu, încercând să se concentreze. S-a uitat prin apartament, întrebând-se dacă era ceva ce vroia să ia cu ea. Știa că era, dar nu putea gândi clar. A luat geanta sport cu haine și a ieșit din camera ei, prin moloz, trecând de mama ei.

Mama ei zăcea acolo, gemând, deja începând să se ridice.

Caitlin a continuat să meargă până a ieșit din apartament.

Era ultima oară, și-a promis, când îl mai vedea.

CAPITOLUL CINCI

Caitlin a mers rapid prin noaptea noaptea friguroasă de martie pe strada laterală, cu inima încă bubuind de la episodul cu mama ei. Aerul rece îi înțepa fața, și se simțea bine. Calmant. Ea a respirat adânc și s-a simțit liberă. Nu va mai trebui să se întoarcă din nou în acel apartament, nu va mai trebui să meargă iar pe acele trepte murdare. Niciodată nu va mai trebui să vadă acest cartier. Și nu va mai trebuie să pună piciorul în acea școală. Nu avea nicio idee unde se duce, dar cel puțin va fi departe de aici.

Caitlin a ajuns la bulevard și s-a uitat atent, căutând un taxi gratuit. După un minut de așteptare sau ceva de genul, și-a dat seama că nu va primi unul. Metroul era singura ei opțiune.

Caitlin a mers alert către stația de pe strada 135. Ea nu mai luase un metrou din New York înainte. Nu era sigură ce linie să ia, sau unde să coboare, iar acesta era cel mai prost moment în care să experimenteze. Se temea de ce ar putea întâlni în stația într-o noapte rece de martie – mai ales în acest cartier.

Ea a coborât treptele acoperite cu graffiti și s-a apropie de casa de bilete. Din fericire, era cineva înăuntru.

"Trebuie să ajung la Columbus Circle", a spus Caitlin.

Agentul supraponderal din spatele plexiglasului a ignorat-o.

"Scuză-mă", a spus Caitlin , "dar am nevoie să – "

"Am spus jos pe peron!" s-a răstit femeia.

"Nu, nu ai făcut-o", a răspuns Caitlin. "N-ai spus nimic!"

Agenta doar o ignorat-o din nou.

"Cât costă?"

"Doi cincizeci," s-a răstit agenta.

Caitlin a scotocit în buzunar și extras de trei bancnote mototolite de câte un dolar. Le-a strecurat sub sticlă.

Agenta, încă ignorând-o, a strecurat înapoi un Metrocard.

Caitlin a trecut cardul prin aparat și a intrat în sistem.

Platforma era slab luminată și aproape pustie. Doi oameni fără adăpost ocupau banca, înveliți în pături. Unul dormea, dar celălalt s-a uitat la ea în timp ce mergea pe lângă ei. A început să mormăie. Caitlin a mers mai repede.

Ea s-a dus la marginea platformei și s-a aplecat, uitându-se după tren. Nimic.

Haide. Haide.

S-a uitat din nou la ceas. Deja cinci minute întârziere. S-a întrebat cât de mult va mai dura. S-a întrebat dacă Jonah va pleca. Nu putea să-l condamne.

Ea a observat ceva mișcându-se repede cu colțul ochiului. S-a întors. Nimic.

S-a uitat atent și a crezut că a văzut o umbră de-a lungul peretului acoperit cu bucăți albe de linoleum, apoi strecurându-se jos pe calea ferată. Se simțea ca și cum ar fi fost urmărită.

Dar s-a uitat din nou și n-a văzut nimic.

Trebuie că mi se pare.

Caitlin s-a îndreptat spre harta mare a metroului. Era zgâriată și ruptă și acoperită cu graffiti, dar putea încă să distingă linia de metrou. Cel puțin era la locul potrivit. Ar trebui să o ducă drept la Columbus Circle. Ea a început să se simtă un pic mai bine.

"Te-ai pierdut, dragă?"

Caitlin s-a întors și a văzut un bărbat masiv, negru, stând chiar lângă ea. Era neras și atunci când a zambit, a observat că îi lipseau dinți. El s-a aplecat prea aproape, iar ea îi putea mirosi respirația teribilă. Beat.

Ea l-a evitat și s-a dus la mai mulți pași distanță.

"Hei cățea, eu vorbesc cu tine!"

Caitlin a continuat să meargă.

Bărbatul părea înalt și s-a clătinat și s-a legănat îndreptându-se încet spre ea. Dar Caitlin a mers mult mai repede, și era un peron lung, astfel încât era încă spațiu între ei. Chiar vroia să evite o altă confruntare. Nu aici. Nu acum.

El s-a apropiat. S-a întrebat cât timp va trece până când nu va avea de ales și va trebui să-l confrunte. Te rog Doamne, scoate-mă de aici.

Chiar atunci, un zgomot asurzitor a umplut stația, iar trenul a sosit brusc. Slavă Domnului.

Ea a urcat, și a privit cu satisfacție cum ușile s-au închis în fața bărbatului. Beat, a blestemat și a lovit carcasa de metal.

Trenul a plecat, și în câteva momentele el nu era decât o pată. Era în drum spre ieșirea din acest cartier. În drum spre o nouă viață.

*

Caitlin a ieșit la Columbus Circle și a mers într-un ritm alert. S-a uitat din nou la ceas. Avea 20 de minute întârziere. Ea a înghițit greu.

Te rog fii acolo. Te rog nu pleca. Te rog.

În timp ce mergea, la doar câteva blocuri distanță, a simțit deodată un junghi în stomac. S-a oprit, luată prin surprindere de durerea intensă.

S-a aplecat, ținându-se de stomac, incapabilă să se miște. S-a întrebat dacă oamenii se holbau la ea, dar o durea prea mult ca să-i pese. Nu mai simțise așa ceva. S-a luptat să-și tragă suflarea.

Oamenii treceau repede pe fiecare parte, dar nimeni nu s-a oprit pentru a verifica dacă ea era OK.

După aproximativ un minut, în cele din urmă, încet, s-a îndreptat din nou. Durerea a început să dispară.

Ea a respirat adânc, întrebându-se ce ar fi putut fi.

A început din nou să meargă în direcția cafenelei. Dar acum se simțea complet dezorientată. Și altceva … .Foame. Nu era o foame normală, ci o sete profundă, de nestins. O femeie a trecut pe lângă ea, plimbându-și câinele, iar Caitlin s-a observat întoarcându-se și uitându-se la animal. S-a trezit întinzându-și gâtul și uitându-se la animal cum trece, și holbându-se la gâtul lui.

Spre surprinderea ei, putea vedea detaliile venelor pe pielea câinelui, sângele care curgea prin ea. Privea bătaia inimii prin sânge, și a simțit o senzație de presiune și amorțeală în proprii dinți. Vroia sângele acelui câine.

Ca și cum ar fi simțit că e privit, câinele s-a întors încă mergând și s-a uitat cu teamă în sus la Caitlin. A mârâit și s-a grăbit să se îndepărteze. Proprietara câinelui s-a întors și s-a uitat la Caitlin, fără să înțeleagă.

Caitlin a mers mai departe. Nu putea înțelege ce se întâmplă cu ea. Îi plăceau câinii. Nu ar fi vrut să facă rău niciunui animal, nici măcar unei muște. Ce se intampla cu ea?

Durerea de foame a dispărut la fel de repede cum a venit, și Caitlin se simțea revenind la normal. Cum a dat colțul, a văzut cafeneaua, și a dublat ritmul, respirând adânc, și aproape se simțea din nou ea însăși. S-a uitat la ceas. 30 minute întârziere. Ea s-a rugat ca el să fie acolo.

A deschis ușile. Inima ei bubuia, de data aceasta nu de durere, dar de teama ca Jonah să nu fi plecat.

Caitlin a scanat rapid locul. A intrat rapid, cu respirația tăiată, și deja s-a simțit ieșind în evidență. Putea simți toate privirile asupra ei, și s-a uitat la rândul de mese din stânga ei, iar apoi la cel din dreapta. Dar nu era niciun semn de Jonah. Inima ei s-a oprit. Trebuie să fi plecat.

"Caitlin?"

Caitlin s-a răsucit. Acolo, rânjind, era Jonah. A simțit cum i se umflă inima de bucurie.

"Îmi pare rău", a spus ea în grabă. "De obicei nu întârzii. Eu doar – doar – "

"E OK", a spus el, punând blând mâna pe umărul ei. "Nu-ți face griji, pe bune. Mă bucur doar că ești bine", a adăugat el.

Ea s-a uitat în sus, în ochii lui zambitori, verzi, incadrați de o față încă învinețită și umflată, și pentru prima oară în acea zi, a simtit pace. Ea a simțit că totul ar putea fi bine, până la urmă.

"Singurul lucru este, nu avem prea mult timp dacă vrem să ajungem", a spus el. "Avem doar cam cinci minute. Deci cred că va trebui să stăm la acea ceașcă de cafea altă dată."

"E în regulă", a spus ea. "Sunt așa de fericit că nu am ratat concertul cu totul. Mă simt ca o – "

Caitlin s-a uitat brusc în jos și a fost îngrozită să realizeze că era încă îmbrăcată în hainele casual. Încă strângea geanta sport în care avea hainele frumoase și pantofii. Vrusese să ajungă la cafenea devreme, să se strecoare în baie, să se schimbe în hainele ei bune și să fie gata să-l întâlnească pe Jonah. Acum stătea acolo, în fața lui, îmbrăcată ca o nătângă și ținând în brațe o geantă sport. I s-au înroșit obrajii. Ea nu știa ce să spună.

"Jonah, îmi pare rău că m-am îmbrăcat așa", a spus ea. "Am vrut să mă schimb înainte de a veni, dar … .Spuneai că avem cinci minute?"

Se uită la ceas, cu îngrijorare trecându-i pe față.

"Da, dar-"

"Vin imediat", a spus ea, și înainte de a-i putea răspunde, a alergat prin restaurant, îndreptându-se spre baie.

Caitlin a pătruns în baie și a încuiat ușa în spatele ei. A deschis brutal geanta sport și a smuls din ea hainele ei frumoase, acum șifonate. Și-a smuls de pe ea hainele și tenișii, și repede a pus pe ea fusta neagră de catifea și o bluză de mătase albă. Și-a scos și cerceii cu diamante false și i-a pus în urechi. Erau ieftini, dar mergeau. A încheiat ținuta cu pantofi negri, cu toc înalt.

S-a uitat în oglindă. Era un pic șifonată, nu atât de rău pe cât crezuse. Bluza deschisă la gât lăsa să se vadă crucea mică, de argint, pe care încă o purta în jurul gâtului. Nu avea timp pentru machiaj, dar cel puțin era îmbrăcată. Și-a trecut repede mâinile prin apă și apoi prin păr, punând niște fire la locul lor. Și-a completat ținuta cu poșeta neagră de piele.

Era pe cale să alerge afară, când a observat grămada de haine vechi și tenișii. A ezitat, gândindu-se. Chiar nu vroia să care aceste haine cu ea restul nopții. De fapt, nu vroia să mai poarte aceste haine din nou.

Le-a adunat pe toate într-o minge, și cu mare satisfacție, le-a înghesuit în coșul de gunoi din colțul camerei. Purta acum singura ținută pe care o avea pe lume.

S-a simțit bine să pășească în noua ei viață îmbrăcată așa.

Jonah o aștepta în afara cafenelei, bătând din picior, uitându-se la ceas. Când ea a deschis ușa, el s-a răsucit, și când a văzut-o, toată aranjată, el a înghețat. S-a holbat la ea, fără grai.

Caitlin nu a văzut niciodată un băiat uitându-se la ea în acest fel. Niciodată nu a crezut cu adevărat că ea era atrăgătoare. Modul în care se uita Jonah la ea o făcea să se simtă … specială. O făcea să se simtă, pentru prima data, ca o femeie.

"Tu … ești frumoasă", a spus el încet.

"Mulțumesc", a spus ea. Și tu ești, ar fi vrut ea să răspundă, dar s-a reținut.

Cu încrederea redobandită, ea a mers până la el, și-a strecurat mâna pe brațul lui, și l-a condus ușor spre Carnegie Hall. El a mers cu ea, accelerând ritmul, punându-și mâna liberă pe a ei.

Se simțea bine să fie în brațele unui băiat. În ciuda a tot ce s-a întâmplat în acea zi, și în ziua anterioară, Caitlin se simțea acum ca și cum ar fi mers pe aer.

CAPITOLUL ȘASE

Carnegie Hall era absolut plină. Jonah i-a condus pe când se strecurau prin mulțime, spre Will Call. Nu era ușor să ajungă acolo. Era o mulțime bogată, pretențioasă, și toată lumea părea grăbită să ajungă la concert. Ea nu mai văzuse atât de mulți oameni bine îmbrăcați într-un singur loc. Cei mai mulți dintre barbați erau în smoking, iar femeile purtau rochii de seară lungi. Bijuteriile străluceau pretutindeni. Era incitant.

Jonah avea biletele și a condus-o în sus pe scări. El le-a dat ușierului, care le-a rupt și a restituit cotoarele.

"Pot să păstrez unul?" a întrebat Caitlin, când Jonah vroia să pună cele două cotoare în buzunar.

"Desigur", a spus el, dându-i unul.

Ea l-a frecat cu degetul mare.

"Îmi place să păstrez lucruri de genul ăsta", a adăugat ea, roșind. "Sentimental, cred."

Jonah a zâmbit, pe când ea îl punea în buzunarul din față.

Au fost îndrumați de un plasator pe un hol luxos, cu un covor gros, roșu. Poze înrămate de artiști și cântăreți căptușeau pereții.

"Deci, cum ai obținut bilete gratuite?" a întrebat Caitlin.

"Profesorul meu de violă", a răspuns el. "El are abonamente. Nu a putut ajunge în seara asta, așa că mi le-a dat. Sper că nu ia din experiență faptul ca nu am plătit eu pentru ele", a adăugat el.

Se uită la el, nedumerită.

"Întâlnirea noastră", a răspuns el.

"Sigur că nu", a spus ea. "M-ai adus aici. Asta e tot ce contează. E minunat.

Caitlin și Jonah au fost conduși de un alt plasator pe o ușă mică, care se deschidea chiar în sala de concert. Erau sus, poate la 15 metri și în loja lor mică erau doar 10 sau 15 locuri. Locurile lor erau chiar la marginea balconului, lipite de balustradă.

Jonah a deschis scaunul gros, de pluș, pentru ea, iar ea s-a uitat la mulțimea enormă și la toți interpreții. Era cel mai rafinat loc unde fusese vreodată. S-a uitat la marea de păr grizonat, și s-a simțit cu 50 ani prea tânără pentru a fi acolo. Dar oricum încântată.

Jonah s-a așezat, și coatele lor s-au atins, și ea a simtit un fior la căldura trupului lui lângă ea. După ce s-au așezat și stăteau acolo, așteptând, ea a vrut să se întindă și să-i ia mâna pentru a o ține în a ei. Dar nu vroia să riște să pară prea îndrăzneață. Deci a stat acolo, sperând că el se va întinde și îi va lua mâna. El nu a făcut nicio mișcare. Era devreme. Și poate că era timid.

În schimb, a arătat, aplecat peste balustradă.

"Cei mai buni violoniști sunt așezați cel mai aproape de buza scenei," a spus el, arătând. "Femeia de acolo este una dintre cele mai bune din lume."

"Ai cântat vreodată aici?" a întrebat ea.

Jonah a râs. "Mi-aș dori", a spus el. "Această sală este la numai 50 de blocuri distanță de noi, dar ar putea fi la fel de bine pe o planetă îndepărtată în ceea ce privește talentul. Poate într-o zi", a adăugat el.

Ea s-a uitat în jos la scenă, la sutele de interpreți care-și acordau instrumentele. Toți erau îmbrăcați formal și toți păreau atât de gravi, atât de concentrați. În partea din spate a peretelui se afla un cor imens.

Dintr-o dată, un tânăr, poate de 20 de ani, cu părul lung, negru și mătăsos, îmbrăcat într-un smoching, a venit cu mândrie pe scenă. El a tăiat chiar prin culoarul de interpreți, îndreptându-se spre centru. Pe când a făcut-o, întreaga audiență s-a ridicat în picioare și a aplaudat.

"Cine este?" a întrebat Caitlin.

El a ajuns în centru și s-a înclinat în mod repetat, zâmbind. Chiar de aici de sus, Caitlin vedea că el era uimitor de atractiv.

"Serghei Rakov," a răspuns Jonah. "Este unul dintre cei mai buni soliști vocali din lume."

"Dar pare atât de tânăr."

"Nu este vorba despre vârsta, ci despre talent," a răspuns Jonah. "Există talent, și apoi există talent. Pentru a obține acel fel de talent, trebuie să fii născut cu el, și într-adevăr trebuie să exersezi. Nu patru de ore pe zi, ci opt ore pe zi. În fiecare zi. Aș face asta dacă aș putea, dar tatăl meu nu mă lasă. "

"De ce nu?"

"El nu vrea ca viola să fie singurul lucru din viața mea."

Auzea dezamăgirea din vocea lui.

În cele din urmă, aplauzele au început să se potolească.

"Cântă Beethoven, Simfonia a IX-a în seara asta", a spus Jonah. "Este, probabil, cea mai faimoasă piesă a lui. Ai ascultat-o până acum?"

Caitlin clătină din cap, simțindu-se prost. Avusese o clasă de muzică clasică în clasa a noua, dar abia dacă ascultase un cuvânt din ce a spus profesorul. Ea nu prea înțelegea, și tocmai se mutaseră, iar mintea ei fusese în altă parte. Acum, ea dorea să fi ascultat.

"Este nevoie de o orchestră uriașă", a spus el, "și un cor imens. Cere, probabil, mai mulți interpreți pe scenă decat orice altă piesă muzicală. Este interesant de văzut. De aceea locul este atât de plin. "

Ea a studiat sala. Erau mii de oameni acolo. Și niciun loc gol.

"Aceasta simfonie, a fost ultima a lui Beethoven. Era pe moarte, și el știa asta. A pus asta pe muzică. E sunetul morții care vine." El s-a întors spre ea și a zâmbit, ca o scuză. "Îmi pare rău că sunt atât de morbid."

"Nu, e în regulă", a spus ea, și a crezut-o. Ea iubea să-l audă vorbind. Iubea sunetul vocii lui. Iubit ceea ce el știa. Toți prietenii ei aveau cele mai frivole conversații, și ea vroia ceva mai mult. Se simțea norocoasă să fie cu el.

Erau atât de multe lucruri pe care vroia să i le spună lui Jonah, atât de multe întrebări pe care vroia să i le pună, dar luminile s-au estompat brusc și o tăcere a cuprins publicul. Va trebui să mai aștepte. Se lăsă pe spate și se așeză mai bine.

S-a uitat în jos și, spre surprinderea ei, era mâna lui Jonah. El a pus-o pe cotiera dintre ei, cu palma în sus, invitând-o pe a ei. Ea s-a întins, încet, astfel încât să nu pară prea disperată, și și-a pus mâna într-a lui. Mâna lui era moale și caldă. Ea și-a simțit mâna topindu-se în a lui.

Orchestra a început, iar la primele note cântate – dulci, calmante, melodioase – simțit un val de fericire inundând-o, și și-a dat seama că ea nu a mai fost niciodată atât de fericită. A uitat complet de evenimentele din ziua precedentă. Dacă acest lucru era sunetul morții, ea vroia să audă mai mult.

*

Caitlin stătea acolo, pierdută in muzică, întrebându-se de ce nu a auzit-o niciodată înainte, întrebându-se cât de mult ar putea face să dureze întâlnirea ei cu Jonah, și s-a întâmplat din nou. Brusc durerea a lovit. A lovit-o în pântece, cum făcuse pe stradă, și a fost nevoie de toată voința ei pentru a nu se prăbuși în fața lui Jonah. Ea a strâns din dinți în tăcere, și s-a luptat să respire. Simțea sudoarea izbucnindu-i pe frunte.

Un alt junghi.

De data aceasta ea a țipat de durere, doar un pic, suficient pentru a fi auzită un pic peste muzică, care ajungea la un crescendo. Jonah trebuie să fi auzit, pentru că s-a întors și s-a uitat la ea, îngrijorat. A pus ușor mâna pe umărul ei.

"Ești bine?", a întrebat el.

Ea nu era. Durerea o copleșea. Și altceva: foamea. Se simțea absolut lihnită. Nu fusese niciodată atât de copleșită de o astfel de senzație în toată viața ei.

Se uită la Jonah, și ochii ei s-au dus direct la gâtul lui. Ea privea fix pulsul venei lui, urmărind-o cum mergea de la ureche în jos spre gât. O privea trepidând. Ea a numărat bătăile de inimă.

"Caitlin?", a întrebat el din nou.

Pofta era copleșitoare. Știa că, dacă rămânea acolo chiar și o secundă mai mult, nu ar putea să se mai controleze. Dacă era lăsată nestăpânită, ea își va înfige cu siguranță dinții în gâtul lui Jonah.

Cu ultimul gram de voință, Caitlin a sărit brusc de pe scaun, cățărându-se peste Jonah într-un salt rapid, și alergând pe scări, spre ușă.

În același moment, luminile din sală s-au aprins brusc la maxim, pe când orchestra a cântat nota finală. Pauza. Întreaga audiență a sărit în picioare, aplaudând tare.

Caitlin a ajuns la ușa de ieșire cu câteva secunde înainte ca masele să poată ieși de la locurile lor.

"Caitlin!?" a strigat Jonah de undeva din spatele ei. Probabil că el se ridica de pe scaun și o urmărea.

Nu putea să-l lase să o vadă așa. Mai important, ea nu-i putea permite să fie oriunde în apropierea ei. Se simțea ca un animal. Ea a rătăcit pe holurile goale ale Carnegie Hall, mergând tot mai repede, până când a ajuns într-un sprint total.

Înainte să-și dea seama, alerga la o viteză imposibilă, trecând vijelios prin holul acoperit cu covoare. Era un animal la vânătoare. Avea nevoie de hrană. Știa destul ca să-și dea seama că trebuia să scape de mulțime. Repede.

Ea a găsit o ușă de ieșire și a împins-o cu umărul. Era închisă, dar s-a aplecat în ea cu o asemenea forță încât a rupt-o din balamale.

S-a trezit pe o casă a scărilor privată. Ea a alergat în jos pe trepte, câte trei odată, până când a ajuns la o altă ușă. A împins-o și pe aceasta cu umărul, și s-a trezit într-un alt hol.

Acest hol era chiar mai exclusiv, mai gol decât celelalte. Chiar și în amețeala ei, putea spune că a ajuns într-un fel de zonă de culise. Ea a mers pe hol, aplecându-se de durere și de foame, și a știut că nu va putea să mai reziste o secundă în plus.

A ridicat palma și a împins prima ușă pe care a găsit-o, și s-a deschis cu o singură lovitură. Era o cabină privată.

Stând în fața unei oglinzi, admirându-se pe sine, era Serghei. Cântărețul. Trebuie să fi fost cabina lui din culise. Cumva, ea a ajuns înapoi aici.

El s-a ridicat, enervat.

"Îmi pare rău, dar nu dau autografe acum", s-a răstit. "Agenții de pază trebuiau să-ți spună. Acesta este timpul meu privat. Acum, dacă mă scuzi, trebuie să mă pregătesc."

Cu un muget gutural, Caitlin i-a sărit drept la gât, înfingându-și dinții adânc.

El a țipat. Dar acum era prea târziu.

Dinții ei s-au scufundat adânc în venele lui. Ea a băut. I-a simțit sângele curgând vijelios prin vene, a simțit cum pofta ei începe să fie satisfăcută. Era exact ce avea nevoie. Și nu ar mai fi putut aștepta niciun moment.

Serghei a căzut, inconștient, pe scaun, iar Caitlin s-a lăsat pe spate, cu fața acoperită de sânge, și a zâmbit. Descoperise un gust nou. Și nimic nu-i va mai sta în cale.

CAPITOLUL ȘAPTE

Detectiva Grace O'Reilly de la Departamentul Omucideri din New York deschis ușile Carnegie Hall și a știut imediat că avea să fie rău. Ea a mai văzut presa ieșită de sub control înainte, dar niciodată așa ceva. Reporterii erau acolo în păr, și neobișnuit de agresivi.

"Detective!"

Ei au strigat-o în mod repetat când a intrat, camera umplându-se cu flash-uri.

Când Grace și detectivii ei și-au făcut drum prin hol, reporterii de abia au cedat un pas. La 40 de ani, musculoasă și călită, cu părul negru scurt și ochi pe potrivă, Grace era dură, și a folosit asta pentru a-și face drum. Dar de această dată, nu a fost ușor. Reporterii știau că era o poveste foarte mare, și nu aveau de gând să cedeze. Acest lucru avea să-i facă viața mult mai grea.

Un tânăr star internațional ucis la apogeul faimei și puterii lui. Chiar în mijlocul Carnegie Hall și chiar în mijlocul debutului său american. Presa era aici, indiferent de situație, gata să acopere debutul. Fără nici cea mai mică ezitare, vestea despre această performanță avea să acopere frontispiciul ziarelor în fiecare țară din lume. Dacă doar s-ar fi împiedicat, sau ar fi căzut, sau și-ar fi luxat glezna, povestea ar fi fost împinsă până pe prima pagină.

Și acum asta. Asasinat. În mijlocul performanței sa nenorocite. Chiar în sala unde a cântat doar cu câteva minute înainte. Era pur și simplu prea mult. Presa a apucat asta de gât și nu îi va da drumul.

Mai mulți reporteri i-au băgat microfoane în față.

"Detectiv Grant! Există rapoarte că Serghei a fost ucis de un animal sălbatic. E adevarat? "

Ea le-a ignorat și a dat din coate să treacă de ei.

"De ce nu a existat o mai bună securitate în interiorul Carnegie Hall, Doamnă detectiv?", a întrebat un alt reporter.

Un alt reporter a strigat, "Există rapoarte că a fost un criminal în serie. A fost numit "Beethoven Măcelarul". Aveți vreun comentariu? "

Când a ajuns în spatele camerei, s-a întors și i-a confruntat.

Mulțimea a făcut liniște.

"Beethoven Măcelarul?" a repetat ea. "Nu pot să găsească ceva mai bun decât asta?"

Înainte ca ei să poată pune o altă întrebare, ea a ieșit brusc din cameră.

Grace și-a făcut drum pe scara din spate a Carnegie Hall, flancată de detectivii ei, care continuau să-i dea informații pe drum. Adevărul era, ea abia asculta. Era obosită. Tocmai împlinise 40 de ani săptămâna trecută, și știa că nu ar trebui să fie atât de obosită. Dar nopțile lungi de martie o obosiseră, și avea nevoie de ceva odihnă. Aceasta era a treia crimă în această lună, fără a lua în calcul sinuciderile. Ea vroia vreme caldă, ceva verdeață, ceva nisip moale sub picioare. Vroia un loc în care nimeni nu a ucis pe nimeni, unde nici măcar nu se gândeau la sinucidere. Vroia o viață diferită.

S-a uitat la ceas când a intrat în coridorul care ducea la culise. 1 noaptea. Fără să se uite, putea spune deja că scena crimei era murdară. De ce nu au chemat-o aici mai devreme?

Ar fi trebuit să se căsătorească, cum i-a spus mama ei, la 30 de ani. Avea pe cineva. Nu era perfect, dar ar fi mers. Dar ea a ținut la carieră, la fel ca tatăl ei. A fost ce a crezut că dorea tatăl ei. Acum tatăl ei era mort, iar ea nu a aflat cu adevărat ce a vrut el. Și era obosită. Și singură.

"Fără martori,"s-a răstit unul dintre detectivii care mergeau pe lângă ea. "Cei de la criminalistică spun că s-a întâmplat cândva între 22:15 – 22:28. Nu sunt multe semne de luptă."

Lui Grace nu-i plăcea această scenă a crimei. Erau prea multe persoane implicate deja și prea mulți oameni ajunseseră aici înaintea ei. Fiecare mișcare pe care a făcut-o va fi în atenția tuturor. Și indiferent de ce muncă extraordinară de investigație ar fi făcut, creditul va ajunge să fie furat de altcineva. Erau prea multe departamente implicate, ceea ce însemna prea multă politică.

În cele din urmă a trecut pe lângă restul de reporteri și a intrat în zona restricționată, rezervată numai pentru ofițerii de elită. Când s-a îndreptat pe holul următor, lucrurile s-au potolit în cele din urmă. Putea gândi din nou.

Ușa de la cabina lui era ușor întredeschisă. Ea s-a întins, și-a pus o mănușă de latex, și a împins-o ușor pentru a o deschide de tot.

Ea văzuse de toate în cei 20 ani ca polițistă. Văzuse oameni uciși în aproape orice mod posibil, chiar și moduri pe care ea nu și le-ar fi putut imagina în cele mai rele coșmaruri ale ei. Dar nu a mai văzuse așa ceva.

Nu pentru că ar fost deosebit de sângeros. Nu pentru că ar fi avut loc vreo violență oribilă. Era altceva. Ceva ireal. Era prea liniște. Totul era în locul perfect. Cu excepția, desigur, a cadavrului. Zăcea prăbușit înapoi în scaun, cu gâtul expus. Și acolo, sub lumină, erau două găuri perfecte, chiar în vena lui jugulară.

Nu era sânge. Niciun semn de luptă. Fără haine rupte. Nimic altceva nelalocul lui. Era ca și cum un liliac a coborât, i-a supt sângele perfect curat, apoi a zburat de acolo, fără a atinge nimic altceva. Era straniu. Și pur și simplu terifiant. Dacă pielea lui nu ar fi devenit complet albă, ea ar fi crezut că era încă în viață, doar trăgând un pui de somn. Chiar s-a simțit tentată să meargă la el si să-i simtă pulsul. Dar știa că ar fi o prostie.

Serghei Rakov. Era tânăr. Și din ce auzise, fusese un ticălos arogant. Ar fi putut deja să aibă dușmani?

Ce naiba ar fi putut face acest lucru? Se întreba. Un animal? O persoană? Un nou tip de armă? Sau dacă a făcut-o singur?

"Unghiul de atac exclude sinuciderea," a spus detectivul Ramos, în picioare alături de ea cu notițele lui și, ca întotdeauna, citindu-i gândurile.

"Vreau tot ce aveți despre el", a spus ea. "Vreau să știu cui datora bani. Vreau să știu cine au fost dușmanii săi – vreau să știu despre fostele prietene, despre viitoarele soții. Vreau totul. Poate a supărat pe cine nu trebuia."

"Da, doamnă", a spus el, și a ieșit grăbit din cameră.

De ce ar alege exact data aceasta să-l omoare? De ce pauza? Trimiteau vreun fel de mesaj?

Ea a mers încet în camera cu covor gros, de jur împrejur, privindu-l din toate unghiurile posibile. Avea părul ondulat lung, negru, și era izbitor de atractiv, chiar și în moarte. Ce pierdere.

În acel moment, un zgomot brusc a umplut camera. Toți ofițerii s-au întors dintr-o dată. Au privit în sus și au văzut că televizorul mic din colț s-a aprins. Dădea imagini ale interpretării din acea noapte. Simfonia a IX-a a lui Beethoven a umplut camera.

Unul dintre detectivi s-a apropiat de televizor pentru a-l opri.

"Nu-l opri", a spus ea.

Detectivul s-a oprit la jumătatea pasului.

"Vreau să-l aud."

Stătea acolo, cu ochii la Serghei, iar vocea lui a umplut camera. Vocea lui care a fost în viață doar cu câteva ore înainte. Era straniu.

Grace a înconjurat din nou camera. De data aceasta a îngenuncheat.

"Am fost deja în această cameră, doamnă detectiv," a spus agentul FBI, nerăbdător.

Ea a reperat ceva cu colțul ochiului. S-a întins în jos, mult sub unul dintre fotoliile de fițe. Și-a întins gâtul și a răsucit brațul, și a ajuns dedesubt până la capăt.

Ea a găsit in sfârșit ceea ce căuta. Stătea, cu fața roșie, și ținea o mică bucată de hârtie.

Toți ceilalți detectivi au privit înapoi.

"Un cotor de bilet", a spus ea, examinându-l cu mâna înmănușată. "Mezanin dreapta, Scaunul 3. De la concertul din această seară. "

S-a uitat în sus și s-a uitat dur la toți detectivii ei, care priveau cu indiferență înapoi.

"Crezi că aparținea criminalului?" unul dintre mascați.

"Ei bine, un lucru știu", a spus ea, aruncând o ultimă privire, mortului, vedetei operei ruse. "Nu-i aparținea lui."

*

Kyle a coborât holurile cu mochetă roșie, avansând țanțoș prin mulțime. Era enervat, ca de obicei. El ura mulțimile, și ura Carnegie Hall. Fusese la un concert aici, odată, în anii 1890, și nu mersese bine. Nu uita ușor o ceartă.

În timp ce mergea rapid pe hol, gulerul mare al tunicii negre acoperindu-i gâtul și încadrându-i fața, oamenii îi făceau loc. Ofițeri, agenți de pază, agenți de presă – întreaga mulțime îi făcea loc.

Oamenii sunt prea ușor de controlat, s-a gândit el. Cea mai mică presiune mentală, și fug din drum ca niște oi.

Un vampir din Sabatul Blacktide, Kyle a văzut tot ce se putea vedea în cei 3000 de ani ai lui, și ceva pe deasupra. Fusese acolo când l-au ucis pe Hristos. A fost martor la Revoluția Franceză. A privit variola răspândindu-se în Europa – și chiar a ajutat-o să se răspândească. Nu mai rămăsese nimic care l-ar fi putut surprinde.

Dar aceasta noapte l-a surprins. Și nu-i plăcea să fie surprins.

În mod normal, el ar lăsa prezența lui obișnuită, impunătoare, să vorbească de la sine, și și-ar face drum prin mulțime. În ciuda anilor, arăta tânăr și frumos, iar oamenii de obicei cedau. Dar el nu avea răbdare pentru asta în această seară, mai ales având în vedere circumstanțele. Avea întrebări arzătoare rămase fără răspuns.

Ce fel de vampir proscris ar fi atât de îndrăzneț încât să omoare un om în mod deschis? Ar alege să o facă într-un fel atât de public, nelăsând nicio altă posibilitate decât să fie găsit corpul? Era împotriva tuturor regulilor rasei sale. Fie că erai de partea bună sau rea a acestei rase, era o linie care nu trebuia trecută. Nimeni nu vroia acest tip de atenție atrasă asupra rasei. Era o încălcare a crezului lor care garanta o singură pedeapsă: moartea. O moarte chinuitor de lungă.

Cine ar fi atât de îndrăzneț să încerce un astfel de lucru? Să atragă atenția nedorită a presei, a politicienilor, a poliției? Și, mai rău, să facă acest lucru pe teritoriul sabatului său? Făcea sabatul său să arate rău – mai rău decat rău. Îi făcea să arate fără apărare. Întreaga rasă a vampirilor se va aduna și îi va considera răspunzători. Și dacă nu-l gaseau pe acest proscris, aceasta ar putea însemna un război deschis. Război într-un moment în care nu-și puteau permite unul, exact la momentul în care urmau să execute planul lor măreț.

Kyle a trecut pe lângă un polițist de sex feminin, iar ea l-a împins destul de tare. Pe deasupra, s-a întors și s-a uitat la el. El a fost surprins. Niciun alt om din această mulțime nu a avut forța de voință măcar să-l observe. Ea trebuie să fie mai puternică decât ceilalți. Ori asta, ori el devenea neatent.

El și-a dublat puterea minții, îndreptând-o direct spre ea. În cele din urmă ea a clătinat din cap, s-a întors, și a continuat să meargă. Va trebui să ia aminte la ea. S-a uitat în jos și i-a văzut plăcuța cu numele. Detectiv Grace Grant. Ea ar putea sfârși prin a fi o problemă.

Kyle a continuat să meargă pe hol, trecând de mai mulți reporteri, pe lângă banda întinsă de poliție, și în cele din urmă trecând de o nouă turmă de agenți FBI. Și-a făcut drum spre ușa întredeschisă și s-a uitat înăuntru. Camera era plină de mai mulți agenți FBI. Era, de asemenea, un bărbat într-un costum scump. După ochii mișcători, ambițioși, Kyle a ghicit că era un politician.

"Ambasada Rusiei nu este mulțumită", s-a răstit la agentul FBI care se ocupa de caz. "Îți dai seama că aceasta nu este doar o chestiune a poliției din New York, sau doar a guvernului american. Serghei a fost un star printre soliștii vocali ai țării noastre. Asasinarea lui trebuie să fie interpretată ca o ofensă adusă țării noastre – "

Kyle a ridicat palma și, folosind forța voinței, a închis gura politicianului. El ura să asculte politicienii vorbind, și a auzit mai mult decât suficient de la acesta. El ura rușii, de asemenea. El ura cele mai multe lucruri, de fapt. Dar în seara asta, ura sa a crescut la un nou nivel. Nerăbdarea lui îl încurca.

Nimeni din cameră nu părea să realizeze că Kyle a închis gura politicianului, nici chiar politicianul însuși. Sau poate erau recunoscători. În orice caz, Kyle a pășit într-o parte, și a folosit puterea minții pentru a sugera ca toată lumea să părăsească sala.

"Eu zic să luăm toți o pauză de cafea de câteva minute," a spus dintr-o dată agentul FBI responsabil. "Să ne limpezim un pic capetele."

Mulțimea a aprobat din cap și a dispărut repede din cameră, ca și cum ar fi fost cel mai natural lucru de făcut. Ca un pas final, Kyle i-a făcut să închidă ușa în urma lor. Ura sunetul vocilor umane, și mai ales nu vroia să le audă acum.

Kyle a respirat profund. În cele din urmă singur, își putea lăsa gândurile să se concentreze în întregime pe acest om. A mers aproape și a tras înapoi gulerul lui Serghei, dezvăluind urma mușcăturii. S-a întins și a pus două degete palide, reci, peste ele. Le-a ridicat și a analizat distanța dintre ele.

O rază a mușcăturii mai mică decât ar fi crezut. Este o ea. Vampirul proscris era de sex feminin. Și tânără. Dinții nu intraseră așa adânc.

A pus degetele înapoi peste mușcătură și a închis ochii. A încercat să simtă natura sângelui, natura vampirului care a făcut mușcătura. În cele din urmă, a deschis ochii larg în stare de șoc. Și-a retras rapid degetele. Nu-i plăcea ce simțea. Nu o putea recunoaște. Era cu siguranță un vampir proscris. Nu din clanul său, sau din orice clan pe care-l știa. Mai tulburător, el nu a putut detecta deloc ce tip de vampir era. In cei 3000 de ani ai, acest lucru nu i s-a mai întâmplat niciodată.

A ridicat degetele și le-a gustat. Parfumul ei l-a copleșit. De obicei, asta ar fi de ajuns – el ar fi știut exact unde să o găsească. Dar totuși, nu știa de unde să o ia. Ceva bloca viziunea sa.

S-a încruntat. Nu vor avea de ales în acest caz. Vor trebui să se bazeze pe poliția umană ca să o găsească. Superiorii lui nu vor fi mulțumiți.

Kyle era chiar mai supărat decât înainte, dacă era posibil. S-a uitat la Serghei și s-a gândit ce să facă cu el. În câteva ore el se va trezi, un alt vampir fără clan, pe străzi de capul lui. Ar putea să-l omoare chiar acum, pentru totdeauna, și să termine cu asta. De fapt chiar i-ar plăcea asta. Rasa vampirilor cu greu avea nevoie de un nou membru.

Dar asta ar însemna să-i acorde lui Serghei un mare cadou. El nu va trebui să sufere nemurirea, să sufere de-a lungul a mii de ani de supraviețuire și disperare. De nopți interminabile. Nu, ar fi prea blând. În schimb, de ce să nu-l facă pe Serghei să sufere împreună cu el?

S-a gândit la asta. Un cântăreț de operă. Da. Sabatul său s-ar bucura de asta. Acest mic băiat rus i-ar putea distra ori de câte ori simțeau nevoia. Îl va aduce înapoi. Îl va converti. Și va avea încă un servitor la dispoziție.

În plus, Serghei ar putea să-l ajute să o găsească. Parfumul ei îi curgea acum în sânge. El i-ar putea duce la ea. Și atunci ei ar face-o să sufere.

CAPITOLUL OPT

Caitlin s-a trezit cu o durere arzătoare. Pielea ei părea în flăcări, și când a încercat să deschidă ochii, un junghi de durere a forțat-o să-i închidă. A explodat în craniul ei.

Și-a păstrat ochii închiși, și în loc a folosit mâinile să simtă în jur. Zăcea deasupra a ceva. Era moale, dar ferm. Inegal. Nu putea fi o saltea. Și-a trecut degetele de-a lungul acestuia. Părea de plastic.

Caitlin a deschis ochii, mai lent de data aceasta, și a aruncat o privire în jos, la mâinile ei. Plastic. Plastic negru. Și mirosul acela. Ce era? A întors capul doar un pic, a deschis ochii un pic mai mult și apoi și-a dat seama. Era întinsă pe spate, pe un morman de saci de gunoi. Și-a întins gâtul. Era într-un tomberon.

S-a ridicat brusc. Durerea a explodat, gâtul și capul ei plesnind de durere. Duhoarea era de nesuportat. S-a uitat în jur, cu ochii deschiși acum, și a fost îngrozită. Cum naiba a ajuns aici?

Și-a masat fruntea, încercând să pună cap la cap evenimentele care au adus-o aici. Dar totul era gol. A încercat să-și amintească noaptea trecută. Și-a folosit toată forța voinței pentru a-și reaminti. Încet, a venit …

Cearta cu mama ei. Metroul. Întâlnirea cu Jonah. Carnegie Hall. Concertul. Atunci … .Apoi …

Foamea. Pofta. Da, pofta. L-a părăsit pe Jonah. S-a grăbit afară. A rătăcit pe holuri. Apoi… vid. Nimic.

Unde s-a dus? Ce a făcut? Și cum Dumnezeului a ajuns aici? Oare Jonah a drogat-o? Și-a făcut de cap cu ea, apoi a lăsat-o aici?

Ea nu credea asta. Nu-și putea imagina că el era genul. În ultima sa amintire, rătăcind pe holuri, era singură. Ea îl lăsase mult în urmă. Nu, nu putea să fie el.

Și apoi ce?

Caitlin a îngenuncheat încet pe gunoi, unul dintre picioarele ei alunecând între două pungi, pe când s-a scufundat mai adânc în groapă. Ea și-a smucit rapid piciorul și a găsit teren solid, strivind sticlele de plastic cu un zgomot puternic.

S-a uitat în sus și a văzut capacul de metal al containerului deschis. Oare ea l-a deschis noaptea trecută și a urcat aici? De ce ar fi făcut asta? S-a întins și abia a ajuns cu mâna la bara de metal din partea de sus. Se întreba dacă este suficient de puternică pentru a se trage în sus și afară.

Dar a încercat, și a fost uimită să constate că s-a tras afară cu ușurință: o mișcare grațioasă, și ea și-a aruncat picioarele peste margine, a sărit în jos vreo doi metri și a aterizat pe ciment. Spre surprinderea ei, a aterizat cu mare agilitate, șocul neprovocându-i aproape deloc durere. Ce se intampla cu ea?

Când Caitlin a aterizat pe trotuarul din New York, un cuplu bine îmbrăcat a trecut pe acolo mergând pe jos. Ea i-a speriat. S-au întors și s-au holbat, jenați, nepărând să înțeleagă de ce o adolescentă ar sări brusc dintr-un tomberon uriaș de gunoi. S-au uitat foarte ciudat la ea, apoi au mărit pasul, grăbindu-se să se îndepărteze de ea cât mai mult posibil.

Caitlin nu îi învinovățea. Probabil ar fi făcut la fel. S-a uitat în jos la ea însăși, încă îmbrăcată în hainele ei de cocktail de aseară, hainele murdare și complet acoperite cu gunoi. Puțea. A încercat pe cât posibil să se șteargă.

Dacă tot o făcea, și-a trecut repede mîinile peste corp și peste buzunare. Niciun telefon. Mintea ei alerga, în timp ce a încercat să-și amintească dacă l-a luat din apartament.

Nu. L-a lăsat în apartamentul ei, în dormitorul ei, pe colțul biroului ei. Vrusese să-l apuce, dar a fost atât de frustrată de mama ei că l-a lăsat în urmă. Rahat. Și-a lăsat, de asemenea, jurnalul. Avea nevoie de amândouă. Și avea nevoie de un duș, și de un schimb de haine.

Caitlin s-a uitat la încheietura mâinii, dar ceasul dispăruse. Probabil l-a pierdut pe undeva în timpul nopții. Ea a făcut un pas pe alee, pe trotuarul ocupat, iar lumina soarelui a lovit-o direct în față. Durerea a radiat prin fruntea ei.

A pășit repede înapoi la umbră. Nu putea înțelege ce se întâmplă. Din fericire, era târziu după-amiaza. Spera că această mahmureală, sau orice ar fi fost, va trece repede.

A încercat să se gândească. Unde ar putea să meargă? Vroia să-l sune pe Jonah. Era o nebunie, pentru că abia îl cunoștea. Și după noaptea trecută, indiferent ce a făcut, era sigură că el nu mai vroia să o vadă din nou. Dar, totuși, el era primul care i-a venit la minte. Vroia să-i audă glasul, să fie cu el. Și în afară de orice, avea nevoie de el să-i spună ce s-a întâmplat. Vroia cu disperare să vorbească cu el. Avea nevoie de telefonul ei.

Va merge acasă pentru ultima dată, pentru a-și lua telefonul și jurnalul, și va pleca. Ea s-a rugat ca mama ei nu ar fie acasă. Poate, doar de data asta, norocul va fi de partea ei.

*

Caitlin stătea în exteriorul clădirii și se uita în sus cu teamă. Era apusul acum, iar lumina nu o deranja la fel de mult. De fapt, pe măsură ce noaptea se apropia, se simțea mai puternică cu fiecare oră care trecea.

Ea a sărit în sus cinci trepte până pe pasarelă cu viteza fulgerului, surprinzându-se. A urcat scările trei odată, și picioarele ei chiar nu erau obosite. Nu putea înțelege ce se întâmplă cu corpul ei. Orice ar fi fost, îi plăcea la nebunie.

Dispoziția ei bună s-a estompat când s-a apropiat de ușa apartamentului. Inima ei a început să bubuie pe când se întreba dacă mama ei era acasă. Cum va reacționa oare?

Dar, întinzând mâna spre clanță, a fost surprinsă să vadă că ușa era deja deschisă, ușor întredeschisă. Senzațiile rele au crescut. De ce ar fi deschisă?

Caitlin a intrat precaută în apartament, lemnul scârțâindu-i sub picioare. A pășit încet prin foaier și în camera de zi.

A intrat și a întors capul – și și-a ridicat brusc mîinile la gură în stare de șoc. Un val oribil de greață a lovit-o. S-a întors și a vomitat.

Era mama ei. Zăcea acolo, prăbușită pe podea, cu ochii deschiși. Moartă. Mama ei. Moartă. Dar cum?

Sângele i se scursese din gât, și se adunase într-o baltă mică pe podea. Nu avea cum să-și fi putut face asta singură. Ea fusese ucisă. Asasinată. Dar cum? De către cine? Oricât de mult o ura pe mama ei, ea nu ar fi vrut niciodată să ajungă așa.

Sângele era încă proaspăt, și Caitlin și-a dat brusc seama că trebuie să fi întâmplat foarte recent. Ușa întredeschisă. Oare cineva intrase prin efracție?

Ea s-a rotit brusc, privind în jurul ei, simțindu-și părul de pe ceafă ridicându-se. Oare mai era altcineva în apartament?

Ca și cum ar fi vrut să răspundă la întrebarea ei tăcută, în acel moment, trei oameni, îmbrăcați din cap până în picioare în negru, au apărut din cealaltă cameră. Au mers cu nonșalanță prin camera de zi, îndreptându-se direct spre Caitlin. Trei bărbați. Era greu de spus câți ani aveau – arătau fără vârstă – poate, 20 si ceva – 30. Toți erau bine făcuți. Musculoși. Niciun gram de grăsime pe ei. Bine îmbrăcați și aranjați. Și foarte, foarte palizi.

Unul dintre ei a pășit în față.

Caitlin a făcut un pas înapoi de frică. O nouă senzație venea peste ea, un sentiment de groază. Ea nu a înțeles cum, dar putea simți energia acestei persoane. Și era foarte, foarte rea.

"Deci," a spus liderul, cu o voce întunecată, sinistră. "Puiul vine acasă să se cuibărească."

"Cine ești tu?" a întrebat Caitlin, dându-se mai în spate. Ea a scanat camera în căutarea unei arme de vreun fel. Poate o țeavă sau o bâtă. A început să se gândească la puncte de ieșire. Fereastra din spatele ei. Ducea la o scara de incendiu?

"Tocmai întrebarea pe care am vrut să ți-o pun ție", a spus liderul. "Prietena ta umană nu a avut răspunsuri", a spus el, arătând la trupul mamei ei. "Sperăm că tu vei avea."

Umană? Despre ce vorbea această persoană?

Caitlin a făcut mai mulți pași înapoi. Nu avea prea mult spațiu în care să se retragă. Era aproape lipită de perete. Și-a amintit acum: fereastra din spatele ei chiar ducea la o scară de incendiu. Și-a amintit că s-a așezat pe ea, în prima ei zi în apartament. Era ruginită. Și șubredă. Dar părea să funcționeze.

"Chiar te-ai hrănit la Carnegie Hall", a spus el. Cei trei s-au apropiat încet de ea, fiecare făcând un pas înainte. "Foarte dramatic."

Caitlin și-a scanat amintirile cu disperare.

Hrănit? Oricât ar fi încercat, nu avea absolut nicio idee despre ce vorbea el.

"De ce la pauză?", a întrebat el. "Care a fost mesajul pe care ai încercat să-l trimiți?"

Ea era lipită de perete, și nu mai avea unde sa se ducă. Ei au făcut un alt pas mai aproape. Ea s-a simtit sigură că o vor ucide dacă nu le spune ce vor.

S-a gândit cât de tare a putut. Mesaj? Pauză? Ea și-a reamintit că a rătăcit prin holuri acoperite cu covoare, din cameră în cameră. Căutând. Da, își aducea aminte. Fusese o ușă deschisă. O cabină. Un bărbat în interior. El a privit în sus la ea. Fusese frică în ochii lui. Si apoi …

"Ai fost pe teritoriul nostru", a spus el," și știi regulile. Va trebui să răspunzi pentru acest lucru."

Ei au făcut un alt pas mai aproape.

O trosnitură.

Exact în acel moment, ușa din față a apartamentului a fost trântită, și mai mulți polițiști în uniformă s-au grăbit în interior, cu armele scoase.

"Stai, nenorocitule!", a țipat un polițist.

Cei trei s-au întors și s-au uitat la polițiști.

Apoi, încet, au mers spre ei, complet fără frică.

"Am spus STAȚI NEMIȘCAȚI!"

Liderul a continuat să meargă, iar polițistul a tras. Zgomotul era asurzitor.

Dar, uimitor, liderul nici măcar nu s-a oprit. El a zâmbit și mai mult, pur și simplu a întins mâna și a prins glonțul din zbor. Caitlin a fost șocată să vadă că el l-a oprit din zbor, în palmă. Apoi a ridicat mâna, a făcut încet un pumn și l-a zdrobit. El a deschis mâna, iar praful a căzut ușor pe podea.

Și polițiștii s-au holbat înapoi în stare de șoc, cu gura deschisă.

Liderul a rânjit și mai tare, s-a întins și a apucat pușca polițistului. El i-a smuls-o din mână, s-a întors și l-a lovit pe polițist peste față. Polițistul a zburat înapoi, dărâmând și câțiva dintre oamenii săi.

Caitlin a văzut destul.

Fără ezitare, ea s-a întors, a deschis fereastra și s-a urcat prin ea. A sărit pe scara de incendiu și a alergat în jos pe treptele șubrede, ruginite.

Ea a fugit din toate puterile, răsucindu-se și cotind. Vechea scara de incendiu probabil nu mai fusese folosită de ani de zile, și, cum ea dădea un colț, o treaptă a cedat. Ea a alunecat și a țipat, dar apoi și-a recăpătat echilibrul. Întreaga scara de incendiu se mișca și și se legăna, dar nu a cedat complet.

Ea coborâse trei etaje când a auzit zgomotul. S-a uitat în sus și i-a văzut pe cei trei sărind pe scara de incendiu. Au început să coboare, imposibil de rapid. Mult mai rapid decât ea. Ea a mărit pasul.

A ajuns la primul etaj, și a văzut că nu avea unde să meargă: era un salt de 5 metri până la trotuar. Și-a întors gâtul și i-a văzut venind. S-a uitat înapoi în jos. Nicio opțiune. A sărit.

Caitlin s-a pregătit pentru impact, și s-a așteptat să fie rău. Dar, spre surprinderea ei, a aterizat ușor pe picioare, ca o pisică, aproape fără nicio durere. A plecat în sprint, simțindu-se încrezătoare că-i va lăsa pe urmăritorii ei, oricine erau, cu mult în urmă.

Când a ajuns la capătul blocului, surprinsă de viteza ei incredibilă, s-a uitat înapoi, așteptându-se să-i vadă departe la orizont.

Dar a fost șocată să vadă că erau doar la câțiva metri în spatele ei. Cum era posibil?

Înainte de a putea termina gândul, ea a simțit corpuri deasupra ei. Deja o trânteau la pământ.

Caitlin și-a chemat toată puterea nou-dobândită pentru a lupta împotriva atacatorilor ei. L-a lovit pe unul dintre ei cu cotul și a fost plăcut surprinsă să-l vadă ducându-se în zbor mai mulți pași. Încurajată, ea s-a întors și l-a lovit cu cotul și pe celălalt, și a fost din nou fericit surprinsă să-l vadă zburând în cealaltă direcție.

Liderul a aterizat drept peste ea, și a început să o sufoce. El era mai puternic decât ceilalți. S-a uitat în sus, în ochii lui mari, negri precum cărbunele, și a fost ca și cum ar fi privit în ochii unui rechin. Fără suflet. Era imaginea morții.

Caitlin și-a folosit toată forța, fiecare ultim gram de putere, și a reușit să se rostogolească și să-l arunce de pe ea. Ea a sărit din nou în picioare, alergând iarăși.

Dar nu a ajuns departe, înainte de a se simți trântită din nou, de către lider. Cum putea el să fie așa de rapid? Tocmai îl aruncase de-a curmezișul aleii.

De data aceasta, înainte să se poată împotrivi, ea a simțit degete peste obraz, și și-a dat seama că tocmai a pălmuit-o. Puternic. Lumea se rotea. Și-a recăpătat cunoștința rapid și s-a pregătit să riposteze, când deodată i-a văzut pe ceilalți două în genunchi lângă ea, țintuindu-o jos. Liderul a extras o cârpă din buzunar.

Înainte de a putea reacționa, pânza era peste nasul si gura ei.

A inspirat o ultimă suflare, adânc, iar lumea s-a rotit, s-a transformat în ceață.

Înainte ca lumea să se întunece de tot, ea ar fi putut jura că a auzit o voce întunecată șoptindu-i la ureche: "Ești a noastră, acum."

CAPITOLUL NOUĂ

Caitlin s-a trezit în întuneric deplin. Ea a simtit o durere rece, metalică, la încheieturile mâinilor și la glezne, și membrele ei erau inflamate. Și-a dat seama că era legată. În picioare. Brațele ei erau întinse în lateral și a încercat să le miște, dar nu s-au clintit. Nici picioarele nu au făcut-o. A auzit un zăngănit când a încercat, și a simțit metalul rece și dur intrându-i mai adânc în încheieturi și glezne. Unde naiba era?

Caitlin a deschis ochii larg, cu inima bubuind, încercând să simtă unde era. Era frig. Era încă îmbrăcată, dar desculță, și putea simți piatră rece sub tălpi. Ea a simțit piatra și de-a lungul spinării. Era lângă un perete. Legată cu lanțuri de un perete.

S-a străduit să se uite la cameră și să distingă ceva. Dar bezna era absolută. Îi era frig. Și sete. A înghițit, și gâtul ei era uscat.

Ea a tras cu toată forța, dar chiar si cu puterea ei nou dobândita, lanțurile nu s-au clintit. Era complet prinsă.

Caitlin a deschis gura să țipe după ajutor. Prima încercare nu a mers. Gura îi era prea uscată. A înghițit din nou.

"Ajutor!" a țipat ea, vocea ei ieșind răgușită. "AJUTOR!", a strigat din nou, iar de data aceasta a câștigat volum adevărat.

Nimic. Ea a ascultat cu atenție. A auzit un zgomot slab, de târșâit, undeva în depărtare. Dar de unde?

Încercă să-și amintească. Unde a fost ultima dată?

Și-a amintit că s-a dus acasă. Apartamentul ei. S-a încruntat, amintindu-și de mama ei. Moartă. Îi părea foarte rău, ca și cum ar fi fost într-un fel vina ei. Și a simțit remușcări. Ar fi vrut să fi putut fi o fiică bună, chiar dacă mama ei nu se purta minunat cu ea. Chiar dacă, așa cum mama ei a spus cu o zi înainte, ea nu a fost într-adevăr fiica ei. Oare chiar a vrut să spună asta? Sau a fost doar ceva ce a ieșit într-un moment de furie?

Apoi … cei trei bărbați. Îmbrăcați în negru. Atât de palizi. Apropiindu-se de ea. Apoi … Poliția. Glonțul. Cum au oprit glonțul? Ce erau acești oameni? De ce a avut au folosit cuvântul "uman"? Ea ar fi crezut că erau doar un pic nebuni, dacă nu i-ar fi văzut oprind un glonț din zbor.

Apoi … aleea. Urmărirea.

Și apoi … Întuneric.

Caitlin a auzit deodată scârțâitul ușii metalice. Ea a mijit ochii, iar o lumină a apărut în depărtare. Era o torță. Cineva venea spre ea, purtând o torță.

În timp ce se apropia, camera se lumina. Era într-o cameră mare, cavernoasă, sculptată în întregime din piatră. Părea foarte veche.

Pe când bărbatul s-a apropiat, Caitlin i-a putut vedea trăsăturile. El a ținut torța sus, lângă față. S-a uitat la ea ca și cum ar fi fost o insectă.

Acest bărbat era grotesc. Fața lui era distorsionată, făcându-l arate ca o vrăjitoare bătrână, decrepită. El a rânjit, dezvăluind rânduri de dinți mici, portocalii. Respirația lui puțea. El a venit la câțiva centimetri de ea și s-a holbat. A ridicat o mână spre fața ei, iar ea îi putea vedea unghiile lungi, galbene și curbate. Ca niște gheare. El le-a târât încet pe obrazul ei, nu suficient pentru provoca sângerare, dar suficient pentru a o face să simtă repulsie. El a rânjit și mai tare.

"Cine ești?" a întrebat Caitlin îngrozită. "Unde mă aflu?"

El doar a rânjit în continuare, ca și cum își examina prada. S-a uitat la gâtul ei și și-a lins buzele.

Tocmai atunci, Caitlin a auzit sunetul unei alte uși metalice care se deschidea, și a văzut mai multe torțe apropiindu-se.

"Las-o!", a strigat o voce de la distanță. Bărbatul care stătea în fața lui Caitlin a plecat repede, ca un șobolan, îndepărtându-se la mai mulți metri. El și-a coborât capul, mustrat.

Un grup întreg de torțe s-a apropiat, și, pe când s-au apropiat, ea l-a putut vedea pe liderul lor. Omul care a urmărit-o pe alee.

El a privit înapoi, oferind un zâmbet cu căldura unui bloc de gheață. Era frumos, acest bărbat, fără vârstă, dar terifiant. Rău. Ochii lui mari, ca de cărbune, se uitau la ea.

Era flancat de alți cinci bărbați, toți îmbrăcați în negru ca el, dar niciunul la fel de masiv sau la fel de frumos ca el. Erau, de asemenea, două femei în grupul care privea la ea cu aceeași răceală.

"Trebuie să-l scuzi pe servitorul nostru", a spus bărbatul, vocea lui profundă, rece, și foarte practică.

"Cine ești?" a întrebat Caitlin. "De ce sunt aici?"

"Iartă aceste condiții de cazare dure", a spus bărbatul, trecându-și mâna de-a lungul lanțului gros de metal care o țintuia de perete. "Am fi mai mult decât fericiți să te lăsăm să pleci", a spus el, "dacă ai răspunde doar la câteva întrebări."

Ea l-a privit înapoi, nesigură ce să spună.

"Voi începe. Numele meu este Kyle. Sunt vicepreședintele Sabatului Blacktide", a făcut el o pauză. "Rândul tau."

"Nu știu ce vrei de la mine", a răspuns Caitlin.

"Pentru a începe cu, Sabatul tău. Cui aparții? "

Caitlin și-a stors creierul, încercând să-și dea seama dacă și-a pierdut mințile. Oare își imagina toate astea? Se gândea că trebuie să fie blocată într-un fel de vis bolnav. Dar a simțit oțelul foarte real și rece la încheieturile mâinilor și la glezne, și a știut că nu era. Nu avea nicio idee ce să-i spună acestui om. Oare despre ce vorbea? Sabat? Ca în … vampir?

"Eu nu aparțin nimănui", a spus ea.

El s-a uitat fix pentru un moment lung, apoi a clătinat încet din cap.

"Cum dorești. Ne-am mai ocupat de vampiri proscriși înainte. Este întotdeauna la fel: ei vin să ne testeze. Pentru a vedea cât de sigur este teritoriul nostru. După aceea, vin mai mulți. Așa încep schimbările teritoriale.

"Dar vezi tu, ei nu scapă cu asta niciodată. Sabatul nostru este cel mai vechi și mai puternic din această țară. Nimeni nu ucide aici și scapă neprins.

"Așa că te întreb din nou: cine te-a trimis? Când au de gând să invadeze? "

Teritoriu? Invazii? Caitlin nu putea înțelege cum de nu visa. Poate că îi strecuraseră un soi de drog. Poate Jonah i-a strecurat ceva. Dar ea nu bea. Și niciodată nu a luat droguri. Nu visa. Acest lucru era adevărat. Prea teribil, incredibil de real.

Ar fi putut să respingă aceasta ca un grup de oameni complet nebuni, ca unele culte ciudate sau societăți care erau complet delirante. Dar, după tot ce s-a întâmplat în ultimele 48 de ore, ea s-a pomenit gândindu-se de două ori. Propria ei putere. Propriul ei comportament. Modul în care și-a simțit corpul schimbându-se. Oare vampirii erau reali? Ea era una dintre ei? A nimerit în mijlocul unui fel de război al vampirilor? Ar fi exact norocul ei.

Caitlin a privit înapoi, gândindu-se. Oare ea a ucis cu adevărat pe cineva? Pe cine? Nu-și putea aminti, dar avea acest sentiment groaznic că ceea ce i-a spus el era adevărat. Că ea chiar a ucis pe cineva. Asta, mai mult decât orice, a făcut-o să se simtă groaznic. A simțit un sentiment groaznic de milă și regret trecând peste ea. Dacă era adevărat, era o criminală. Nu ar putea trece vreodată peste asta.

S-a uitat înapoi la el.

"Nu am fost trimisă de nimeni", a spus ea, în cele din urmă. "Nu-mi amintesc exact ce am făcut. Dar orice am făcut, am făcut pe cont propriu. Nu știu cu adevărat de ce am făcut-o. Îmi pare foarte rău pentru tot ce am făcut", a spus ea. "N-am vrut."

Kyle s-a întors și s-a uitat la ceilalți. Ei s-au uitat înapoi la el. El a clătinat din cap, și s-a întors înapoi spre ea. Privirea sa a devenit rece și dură.

"Mă iei de prost, văd. Nu e înțelept."

Kyle a făcut un semn subordonaților săi, și ei s-au grăbit și i-au desfăcut lanțurile. Ea și-a simțit brațele căzând, și a fost ușurată să aibă din nou fluxul de sânge înapoi în încheieturi. Ei i-au descătușat apoi gleznele. Patru dintre ei, doi pe fiecare parte, au prins-o strâns de brațe și umeri.

"Dacă nu-mi vei răspunde mie", a declarat Kyle, "atunci vei răspunde Adunării. Doar ține minte, ai ales acest lucru. Ei nu vor arăta milă, așa cum poate aș fi făcut eu."

Pe masura ce o duceau, Kyle a adăugat, "Nu te îngrijora, vei fi ucisă oricum. Dar eu aș fi făcut-o rapid si fără durere. Acum, vei vedea ce este suferința. "

Caitlin a încercat să reziste când ei au tras-o înainte. Dar era inutil. Ei o conduceau undeva, și nu avea ce face, decât să-și îmbrățișeze soarta.

Și să se roage.

*

Când au deschis ușa de stejar, lui Caitlin nu-i venea să-și creadă ochilor. Camera era enormă. În forma unui cerc uriaș, era căptușită cu coloane de piatra de treizeci de metri înăltime, bogat ornamentate. Era bine luminată, cu torțe plasate la un metru jumătate una de alta, peste tot în cameră. Arăta ca Pantheonul. Părea foarte veche.

Cum a fost condusă în interior, următorul lucru pe care l-a observat a fost zgomotul. Era o mulțime uriașă. S-a uitat în jur și a văzut sute, daca nu mii, de bărbați și femei îmbrăcați în negru, care se deplasau rapid prin cameră. Era ceva straniu privitor la modul în care se mișcau: era atât de repede, atât de aleator, așa de … inuman.

A auzit un zgomot de fâșâit, și s-a uitat în sus. Zeci dintre acești oameni săreau, sau zburau, prin cameră, mergând de la podea la tavan, de la tavan până la balcon, de la coloana la cornișă. Acesta era zgomotul de fâșâit pe care-l auzise. Era ca și cum ar fi intrat într-o peșteră plină de lilieci.

A văzut totul și a fost complet, cu totul, șocată. Vampirii chiar existau. Ea era una dintre ei?

Au dus-o în centrul camerei, cu lanțurile zornăind, cu picioarele goale reci pe piatră. Ei au condus-o la un loc în centrul podelei, desemnat de un cerc mare, cu plăci de gresie.

Când ea a ajuns în centru, zgomotul a murit treptat. Mișcarea a încetinit. Sute de vampiri au luat poziție într-un imens amfiteatru de piatră în fața ei. Arăta ca o adunare politică, la fel ca imaginile pe care le văzuse cu discursul despre starea Uniunii – cu excepția faptului că, în loc de sute de politicieni, acesștia erau sute de vampiri, toți cu ochii la ea. Ordinea și disciplina lor erau impresionante. În câteva secunde, toți erau perfect așezați, cât de liniștiți se putea. Camera a tăcut.

Stând în mijlocul camerei, ținută pe loc de însoțitori, Kyle s-a dat într-o parte, și-a îndoit mâinile și a coborât capul în semn de respect.

Înaintea adunării stătea un scaun imens de piatră. Arăta ca un tron. Ea s-a uitat în sus și a văzut că așezat în ea era un vampir care arăta mai în vârstă decât ceilalți. Își putea da seama că el era pur și simplu antic. Era ceva despre ochii lui reci, albaștri. Ei se uitau în jos la ea ca și cum ar fi văzut 10.000 de ani. Ea ura senzația ochilor lui pe ea. Erau răul încarnat.

"Deci," a spus el, cu vocea un huruit scăzut. "Aceasta este cea care ne-a încălcat teritoriul", a spus el. Vocea lui era gravă si nu avea absolut niciun pic de căldură în ea. A creat ecouri în camera imensă.

"Cine este liderul sabatului tău?", a întrebat el.

Caitlin a privi înapoi, gândindu-se cum să răspundă. Nu avea nicio idee ce să spună.

"Nu am un lider", a spus ea. "Și nu aparțin niciunui sabat. Sunt aici singură."

"Știi pedeapsa pentru încălcarea teritoriului", a declarat el, cu un zâmbet în creștere la colțul gurii. "Dacă există ceva mai rău decât nemurirea," a continuat el, "este nemurirea în durere."

S-a uitat fix la ea.

"Aceasta este ultima ta șansă", a spus el.

Ea s-a uitat înapoi, neavând nicio idee ce să spună. Cu colțul ochiului, ea a scanat camera căutând o ieșire, întrebându-se dacă exista vreo cale de ieșire. Nu a văzut una.

"Cum vrei", a spus, și a dat din cap atât de ușor.

O ușă laterală s-a deschis, și a ieșit un vampir în lanțuri, tras de doi servitori. El a fost târât în centrul podelei, doar la vreun metru de unde stătea Caitlin. Ea a privit cu teamă, nesigură ce se întâmplă.

"Acest vampir a încălcat regula de împerechere", a spus liderul. "Nu e o încălcare la fel de severă ca a ta. Dar totuși, una care trebuie să fie pedepsită. "

Liderul a dat din nou din cap, și un însoțitor a pășit înainte cu un mic flacon de lichid. El s-a întins și l-a stropit pe vampirul legat.

Vampirul legat a început să țipe. Caitlin a privit cum îi apar bășici pe tot brațul, și dungi roșii apărând imediat, ca și cum ar fi fost ars. Țipetele lui erau oribile.

"Aceasta nu este doar apă sfințită", a spus liderul, cu ochii în jos la Caitlin, "ci o apă încărcată special. De la Vatican. Te asigur că va arde prin orice piele, și că durerea va fi oribilă. Mai rău decât acidul."

S-a uită lung și dur la Caitlin. Camera era complet tăcută.

"Spune-ne de unde ești și vei fi scutită de o moarte îngrozitoare."

Caitlin a înghițit greu, nedorind să simtă apa pe pielea ei. Părea oribil. Apoi, din nou, dacă ea nu era cu adevărat un vampir, nu ar trebui să-i facă rău. Dar nu era un experiment pe care ea ar fi vrut să-l facă.

Ea trase din nou de lanțuri, dar nu au cedat.

Își simțea inima bubuind, și sudoarea curgându-i pe frunte. Ce ar putea sa-i spună, până la urmă?

S-a uitat la ea, judecând-o.

"Ești curajoasă. Îți admir loialitatea față de sabat. Dar timpul ți s-a terminat."

El a dat din cap, iar ea a auzit sunetul de lanțuri. S-a uitat și a văzut doi servitori ridicând un cazan imens. Cu fiecare efort, îl ridicau un metru în aer. Când a fost ridicat, la aproximativ 5 metri de pe sol, l-au întors, astfel că era direct peste capul ei.

"Au fost doar vreo sută de grame de apă sfințită stropite pe acel vampir", a spus liderul. "Deasupra ta stau litri. Când va curge peste corpul tau, îți va da dureri cele mai oribile dureri imaginabile. Vei simți această durere pentru o viață întreagă. Dar vei fi încă în viață, imobilă, neajutorată. Doar ține minte, tu ai ales acest lucru.

Bărbatul a dat din cap, și Caitlin și-a simțit inima bătând de zece ori mai repede. Servitorii de lângă ea au au cuplat lanțurile ei în piatră și au fugit, grăbindu-se să se îndepărteze de ea cât mai mult posibil.

Când Caitlin s-a uitat în sus, a văzut ceaunul înclinându-se, iar lichidul începând să se reverse. S-a uitat înapoi în jos și a închis ochii.

Te rog Doamne! Ajută-mă!

"Nu!" a strigat ea, țipătul creând ecouri prin cameră.

Și apoi, a fost scufundată.

CAPITOLUL ZECE

Apa i-a acoperit intregul corp, făcând să fie greu să respire, sau să deschidă ochii. După aproximativ zece secunde, însă, după ce tot părul si corpul si hainele erau complet ude, Caitlin a clipit din ochi. S-a pregatit pentru durere.

Dar nu a venit.

A clipit, apoi s-a uitat în sus la cazan, întrebându-se dacă era complet gol. Era. S-a uitat înapoi în jos la ea, și a văzut că era complet murată. Dar era complet în regulă. Niciun pic de durere.

Liderul, dându-și brusc seama, a stat nemișcat în scaun, și i-a căzut falca. Era în mod clar șocat. Și Kyle s-a întors și s-a uitat, cu gura căscată. Întreaga adunare, sute de vampiri, toți s-au ridicat, și un icnet s-a răspândit prin cameră.

Caitlin a putut vedea că aceasta nu era reacția la care se așteaptau. Toți erau înmărmuriți.

Cumva, apa lor nu o afecta. Poate că ea nu era vampir, până la urmă?

Caitlin și-a văzut șansa.

În timp ce toți stăteau acolo, prea șocați pentru a reacționa, și-a adunat toată puterea și, într-o singură mișcare, a rupt lanțurile. Apoi a decolat în sprint din adunare, în direcția acelei uși laterale. Ea s-a rugat să ducă undeva.

A ajuns la jumătatea sălii înainte ca cineva să poată trece peste șoc și să reacționeze.

"Prindeți-o!" l-a auzit în cele din urmă pe lider țipând.

Și apoi, sunetul a sute de trupuri foșnind spre ea. Zgomotul a ricoșat din pereți, a venit de peste tot, și ea și-a dat seama că nu doar alergau spre ea, ci și săreau de pe plafoane, de pe balcoane, cu aripile întinse, accelerând spre ea. S-au repezit în jos spre ea, ca niște vulturi după pradă, și ea a mărit viteza, fugind din răsputeri.

S-a împleticit în întuneric, condusă doar de torțe, și pe când a dat un colț, în cele din urmă, în depărtare, a văzut ușa. Era deschisă. Și din spatele ei venea lumină. Era într-adevăr o ieșire, și ar fi fost perfectă. Cu excepția acelui ultim vampir.

Stând în fața ușii, blocându-i calea, era un vampir masiv, bine făcut, complet drapat în negru. Arăta mai tânăr decât ceilalți, poate 20 de ani, iar trăsăturile lui erau mai cizelate. Chiar și în graba ei, chiar și cu viața ei într-un astfel de pericol, Caitlin nu a putut să se abțină să nu observe cât de izbitor de atractiv era acest vampir. Totuși, el bloca singura ei cale de ieșire.

Ea îi putea întrece pe ceilalți, dar nu putea trece de acest bărbat fără a trece drept prin el. El a deschis ușa mai larg, ca și cum i-ar fi făcut ei loc să treacă prin ea. O păcălea? S-a uitat în jos și a văzut că el avea în mână o suliță lungă.

În timp ce se apropia, el a ridicat-o și a țintit drept spre ea. Ea era doar la câțiva metri de ușă acum, și nu se putea opri. Erau pe urmele ei, iar dacă ea doar încetinea, ar fi fost sfârșitul. Deci, ea a fugit direct spre el el, închizând ochii și pregătindu-se pentru impactul inevitabil al suliței trecându-i prin corp. Cel puțin ar fi rapid.

Când ea a deschis ochii l-a văzut dând drumul suliței, și ea s-a aplecat din reflex.

Dar el a țintit prea sus. Mult prea sus. Ea și-a întins gâtul înapoi și a văzut că până la urmă el nu țintise către ea, ci către unul dintre vampirii care veneau în picaj spre ea. Sulița cu vârf de argint a străpuns gâtul vampirului, și un țipăt hidos a umplut sala, iar creatura a căzut la pământ.

Caitlin s-a uitat mirată la acest nou vampir. El tocmai o salvase. De ce ?

"Du-te!", a strigat el.

A mărit ritmul și a fugit chiar prin ușa deschisă.

Când s-a întors, el s-a întors cu ea și a închis ușa trântind-o cu toată puterea, închizând-o cu fermitate în spatele lor. S-a întins rapid, a apucat o bară enormă din metal și a pus-o de-a curmezișul ușii, blocând-o. A făcut mai mulți pași înapoi, stând lângă ea, privind ușa.

Ea nu se putea abține să nu se uite la el, studiindu-i linia maxilarului, părul șaten și ochii căprui. El tocmai o salvase. De ce ?

Dar nu se uita înapoi la ea. Urmărea încă ușa, cu frică în ochi. Si pe bună dreptate. La câteva secunde după ce el a blocat-o, un corp s-a aruncat împotriva ei. Ușa era groasă de peste un metru optzeci, oțel pur, iar barele erau chiar mai groase. Dar nu făcea față. Corpurile se repezeau în ea de partea cealaltă, și ușa era deja aproape pe punctul de a ceda complet. Mai erau doar câteva secunde până când reușeau să treacă.

"Mișcă!", a strigat el, și înainte de a putea reacționa, el a apucat-o de braț și a condus-o de acolo. El a tras de ea, făcând-o să alerge mai repede decât a făcut-o vreodată, mai repede decât știa ea că ar putea, și în câteva secunde erau pe un hol, apoi altul, apoi altul, răsucindu-se și cotind în toate direcțiile. Singurul lucru care îi ajuta să vadă prin erau torțele din loc în loc. Ea nu ar fi putut ieși de acolo pe cont propriu.

"Ce se întâmplă?" a încercat Caitlin să întrebe pe când alergau, fără respirație. "Unde suntem – "

"Pe aici!", a strigat el, trăgând-o brusc în altă direcție.

În spatele lor, Caitlin a auzit un trosnet, urmat de sunetul unei mulțimi, venind după ei.

Au ajuns la o scara circulară, din piatra, care se unduia de-a lungul unui perete. El a fugit cu toată viteza spre trepte, trăgând-o după el, și înainte de a-și da seama alergau pe trepte, răsucindu-se în cercuri, câte trei trepte odată. Urcau repede.

Când au ajuns în partea de sus, părea să se încheie într-un perete. Un plafon de piatră era deasupra lor, și ea nu putea vedea nicio altă cale de ieșire. Era o fundătură. Unde îi condusese el?

Era și el confuz. Și furios. Dar părea hotărât. A făcut câțiva pași înapoi, și cu avânt, s-a aruncat în tavan. Era incredibil. Cu această putere supraomenească, a făcut o gaură prin el. Piatra s-a sfărâmat, și lumina s-a revărsat în interior. Lumină reală, electrică. Unde erau?

"Haide!", a strigat el.

El s-a întins în jos și a apucat-o de braț, trăgând-o în sus și în afară, prin tavan, în camera bine luminată.

S-a uitat în jur. Se părea că erau într-un tribunal. Sau un muzeu. Era o structură mare, frumoasă. Podelele erau de marmură, sala era toată din piatra, cu coloane. Era rotundă. Arăta ca o clădire guvernamentală.

"Unde suntem?", a întrebat ea.

El a apucat-o de mână și a plecat în sprint, trăgînd-o prin cameră cu viteza fulgerului. S-a repezit la un set de două uși mari, din oțel. El i-a dat drumul la mână și a fugit chiar în ele, lovind dur cu umărul. S-au deschis cu un zgomot puternic.

Ea l-a urmat îndeaproape, de data aceasta fără să mai aștepte. A auzit sunetul de pași în mișcare în spatele ei, și știa că mulțimea era aproape.

Erau afară, în cele din urmă, și aerul rece al nopții a lovit-o în față. Era atât de recunoscătoare să fi ieșit din subteran.

A încercat să se orienteze. Erau cu siguranță în New York. Dar unde? Împrejurimile îi păreau vag familiare. Ea a văzut o stradă de oraș, cu un taxi care trecea. S-a întors să se uite înapoi, și a văzut structura pe care tocmai o părăsiseră. Primăria. Sabatul era sub Primărie.

Au fugit pe trepte si de-a curmezișul curții, îndreptându-se spre stradă. Nu ajunseseră departe, când a venit zgomotul ușilor deschizându-se în spatele lui, și o mulțime de vampiri.

S-au îndreptat spre poarta mare de fier. Când au ajuns aproape, au văzut doi ofițeri de securitate. Ei s-au întors, și i-au văzut alergând direct spre poartă. Ochii lor s-au deschis larg în șoc, și și-au apucat armele.

"Nu mișca!", au strigat ei.

Înainte de a putea reacționa, el a apucat-o bine, a făcut trei sărituri lungi, și a sărit cu toată puterea. Ea a simtit cum zburau prin aer, 3 metri, 6, trecând de poarta de metal și aterizând cu grație pe cealaltă parte.

Au lovit solul alergând. S-a uitat la protectorul ei în stare de șoc, întrebându-se care erau limitele puterii sale. Întrebându-se de ce îi păsa de ea. Și întrebându-se de ce se simțeat atât de bine alături de el.

Înainte de a se putea gândi mai mult timp, s-a auzit scrâșnetul metalului în spatele lor, urmat de focuri de armă. Ceilalți vampiri trecuseră de poartă, trântind jos ofițerii de poliție în proces. Erau deja aproape în urma lor.

Au alergat și au tot alergat, dar nu funcționa. Multimea se apropia rapid.

El a apucat-o brusc de mâna și a dat colțul, ducându-i pe o stradă laterală. Acesta se încheia cu un perete.

"Este o fundătură!" a strigat ea. Dar el a continuat să alerge, trăgând-o după el.

El a ajuns la capătul aleii, a pus un genunchi jos, și, cu un singur deget, a atins și smucit o imensă gură de vizitare de fier.

S-a întors și a văzut grupul mare de vampiri îndreptându-se drept spre ei, la nu mai mult de 20 de pași distanță.

"Du-te!", a strigat el, și, înainte ca ea să poată reacționa, el a apucat-o și împins-o în gaură.

Ea a apucat scara, și, privind în sus, l-a văzut sprijinit pe mâini și genunchi, pregătindu-se. El a ridicat capacul de canal ca pe un scut.

Mulțimea a sărit pe el. El a mișcat salbatic capacul, și ea a auzit impactul când el a lovit vampir după vampir cu fierul greu. El încerca să i se alăture, să intre în gaură, de asemenea, dar nu reușea. Era înconjurat.

Ea era pe cale să urce și să-l ajute, când deodată, unul dintre vampiri s-a despărțit de mulțime și a alunecat în gaură. A zărit-o pe Caitlin, a șuierat și a venit chiar spre ea.

Ea a coborât repede pe scara, câte două trepte odată, dar nu a fost suficient de rapidă. El a aterizat deasupra ei, și amândoi au început să cadă.

Cum cădea prin aer, s-a pregatit pentru impact. Din fericire, au aterizat în apă.

S-a ridicat și a văzut că era până la brâu în apa murdară din canalizare.

Abia a avut timp să se gândească atunci când vampirul a aterizat lângă ea ridicând apa. Cu o singură mișcare, el s-a întins înapoi și a pălmuit-o peste față, trimițând-o în zbor mai mulți pași.

Ea a aterizat pe spate în apă, și s-a uitat în sus să-l vadă din nou atacând, drept spre gâtul ei. Ea s-a rostogolit din drum tocmai la timp, sărind din nou în picioare. El era rapid, dar așa era și ea.

El a căzut cu fața la pămînt. S-a ridicat și s-a răsucit și a atacat furios. A trimis mâna dreaptă ca o gheară spre fața ei. Ea l-a evitat, și mâna lui abia a ratat-o, vântul produs trecând drept pe lângă obrazul ei. Mâna lui a lovit peretele cu atâta forță încât s-a înfipt în piatră.

Caitlin era furioasă acum. A simțit furia roșie și fierbinte pulsându-i în vene. S-a îndreptat spre vampirul blocat și și-a tras înapoi piciorul și l-a lovit puternic chiar în abdomen. El s-a îndoit de durere.

Apoi l-a apucat de la spate și l-a aruncat direct în perete, cu fața înainte. Capul lui a lovit tare piatra. Era mândră de ea, gândindu-se că l-a terminat.

Dar ea a fost șocată de o durere bruscă în față, și s-a trezit din nou pălmuită. Acest vampir își revenise rapid – mult mai rapid decât a crezut ea posibil. Înainte să-și dea seama, era deasupra ei. A aterizat pe ea cu un trosnet și a trântit-o jos. Ea îl subestimase.

Mâna lui era pe gâtul ei, și asta cu simț de răspundere. Era puternică, dar el era mai puternic. El avea o putere străveche care îi curgea prin corp. Mâna lui era rece și umedă. Ea a încercat să reziste, dar era pur și simplu prea mult. Ea a căzut într-un genunchi, și el a continuat să strângă. Înainte să-și dea seama, el îi împingea capul spre apă. În ultima secundă, ea a reușit un țipăt: "Ajutor!"

O secundă mai târziu, capul i-a fost scufundat.

*

Caitlin a simțit perturbarea în apă, valurile repezindu-se, și și-a dat seama că altcineva a aterizat în apă. Pierdea rapid oxigen, neputând să lupte înapoi.

Caitlin a simțit brațe puternice sub ea, și s-a simțit trasă în sus, afară din apă.

Ea a sărit în sus și a icnit după aer, trăgându-l mai adânc decât a făcut vreodată. A respirat din nou și din nou, hiperventilându-se.

"Ești bine?", a întrebat el, ținând-o de umeri.

Ea a dat din cap. Era tot ce era capabilă să facă. S-a uitat peste umărul lui și a văzut că atacatorul zăcea acolo, plutind în apă, pe spate. Sângele i se scurgea din gât. Era mort.

S-a uitat în sus la el, iar ochii lui căprui priveau în jos la ea. El tocmai o salvase. Din nou.

"Trebuie să ne mișcăm", a spus el, apucând-o de braț și conducând-o, împroșcând, prin apa care-i ajungea până la talie. "Acel capac de canal nu va ține prea mult timp."

Ca la un semn, gura de vizitare de deasupra lor a fost smulsă brusc.

Au fugit. Ei au cotit prin tunel după tunel, și au auzit sunetul apei împroșcate în spatele lor.

El a făcut un viraj ascuțit și nivelul apei le-a scăzut până la glezne. Au prins o viteză serioasă.

Au intrat într-un alt tunel, și s-au trezit în mijlocul marii infrastructuri a orașului New York. Aici erau țevi masive de abur, care lăsau să se scurgă nori mari de abur. Căldura era de nesuportat.

El a dus-o în jos printr-un alt tunel, și deodată a luat-o pe sus și a pus-o pe spate, punându-i brațele în jurul pieptului său, și a urcat o scară, câte trei trepte odată. Urcau, și când a ajuns la vârf, a lovit o gură de vizitare și a trimis-o înaintea lor în zbor.

Se întorseseră la suprafață, pe străzile din New York. Unde, ea nu avea nicio idee.

"Ține-te bine," a spus el, și ea și-a strâns priza în jurul pieptului lui, prinzându-și mâinile una în cealaltă. El a fugit, și a fugit, și s-a transformat într-un sprint, la o viteză pe care ea nu a mai simțit-o niciodată. Avea o amintire de când mersese în partea din spate a unei motociclete odată, cu ani în urmă, și sentimentul de vânt biciuindu-i părul la 90 de kilometri pe oră. Se simțea așa. Dar mai repede.

Probabil că mergeau la 120 de kilometri pe oră, apoi la 150, apoi la 180 … pur și simplu continua așa. Clădirile, oamenii, mașinile – totul a devenit o ceață. Și, înainte să-și dea seama, nu mai erau la sol.

Erau în aer, zburând. El și-a deschis uriașele sale aripi negre, dând încet din ele pe lângă ea. Erau deasupra masinilor, deasupra oamenilor. S-a uitat în jos și a văzut că zburau peste strada 14. Apoi, câteva secunde mai târziu, pe a 34^-a. În încă niște secunde, erau deasupra Central Park. I-a luat respirația.

El s-a uitat înapoi peste umerii lor, și ea la fel. Abia putea vedea, cu vântul care-i bătea în ochi, dar putea vedea destul să știe că nimeni, nicio creatură, nu-i urmărea.

El a încetinit un pic, și apoi a coborât brusc, micșorând altitudinea. Acum zburau chiar deasupra liniei copacilor. Era frumos. Ea nu mai văzuse niciodată Central Park în acest fel, cu aleile iluminate, vârfurile copacilor chiar sub ei. Se simțea ca și cum ar putea să se întindă și să-i atingă. Avea un sentiment că nu va arata niciodată la fel de frumos cum o făcea acum.

Ea și-a împreunat mâinile mai strâns în jurul pieptului lui, simțindu-i căldura. Se simțea în siguranță. Oricât de ireale erau toate acestea, lucrurile păreau că au revenit la normal în brațele lui. Ea ar fi vrut să zboare așa pentru totdeauna. A închis ochii și a simțit briza rece mangâindu-i fața și s-a rugat ca noaptea aceasta să nu se mai termine.

CAPITOLUL UNSPREZECE

Caitlin a simțit cum încetinesc, și apoi încep să coboare. A deschis ochii. Ea nu a recunoscut niciuna dintre clădirile de sub ei. Părea că erau mult mai sus în oraș. Eventual, în Bronx pe undeva.

Pe măsură ce coborau, au zburat peste un mic parc, iar în depărtare, ea a crezut că a văzut un castel. Când au ajuns mai aproape, ea și-a dat seama că era cu siguranță un castel. Ce făcea un castel aici, în New York?

Și-a stors creierul, și și-a dat seama că a mai văzut acest castel înainte. Pe o carte poștală pe undeva … Da. Era un soi de muzeu. Cum urcau un mic deal, zburând peste meterezele sale, zburând peste zidurile sale mici, medievale, ea și-a adus brusc aminte ce era. Cloisters. Micul muzeu. Fusese adus din Europa, bucată cu bucată. Era vechi de sute de ani. De ce o aducea aici?

Ei au coborât lin pe deasupra peretelui exterior și pe o terasă mare, de piatră, cu vedere spre râul Hudson. Au aterizat în întuneric, dar picioarele lui au aterizat grațios pe piatră, și a lăsat-o cu blândețe jos.

Ea stătea acolo, cu fața la el. S-a uitat la el cu atenție, în speranța că era încă real, în speranța că nu va zbura departe. Și spera că arăta la fel de minunat ca atunci când l-a văzut prima dată.

Da, arăta. Dacă era posibil, chiar mai bine. Se uita în jos la ea cu ochii lui mari, căprui, și în acel moment ea a simțit că se pierde.

Erau atât de multe întrebări pe care vroia să i le pună, de nici măcar nu știa de unde să înceapă. Cine era el? Cum de putea să zboare? Era un vampir? De ce și-a riscat viața pentru ea? De ce a adus-o aici? Și cel mai important, tot ce văzuse era doar o halucinație ieșită din comun? Sau vampirii chiar existau cu adevărat, chiar aici, în New York? Și ea era una dintre ei?

Ea a deschis gura să vorbească, dar tot ce a reușit a fost: "De ce suntem aici?"

Știa că era o întrebare stupidă în momentul în care a pus-o, și se ura pentru că nu a întrebat ceva mai important. Dar stând acolo, în noaptea rece de martie, cu fața un pic amorțită, era tot ce putea face.

El doar se uita la ea. Privirea lui părea să-i străpungă sufletul, ca și cum el ar fi fost văzut drept prin ea. Părea că dezbate cât de mult să-i spună.

În cele din urmă, după ce părea că trecuse o eternitate, a deschis gura să vorbească.

"Caleb!" a strigat o voce, și amândoi s-au întors.

Un grup de bărbați – vampiri? – îmbrăcați complet în negru au venit rapid spre ei. Caleb s-a întors cu fața spre ei. Caleb. Îi plăcea asta.

"Nu avem nicio autorizație pentru sosirea ta," a spus bărbatul din mijloc, foarte serios.

"A fost ceva inopinat," a răspuns Caleb categoric.

"Atunci va trebui să te iau în custodie", a spus el, dând din cap către oamenii lui, care i-au incercuit încet din spate pe Caleb și pe ea. "Regulile."

Caleb a dat din cap, neimpresionat. Bărbatul din mijloc s-a uitat direct la Caitlin. Putea vedea dezaprobarea în ochii lui.

"Știi că nu o putem lăsa în interior," i-a zis bărbatul lui Caleb.

"Dar o vei face," a răspuns Caleb categoric. S-a uitat din nou la bărbat, la fel de hotărât. Era o bătălie a voințelor.

Bărbatul stătea acolo, și ea putea vedea că nu era sigur ce să facă. A urmat o tăcere lungă, tensionată.

"Foarte bine", a spus el, întorcând spatele brusc și deschizând drumul. "E înmormântarea ta."

Caleb l-a urmat, și Caitlin a mers alături de el, nesigură ce altceva să facă.

Bărbatul a deschis o ușă uriașă, medievală, apucând-o de inelul ei de alamă. Apoi s-a dat la o parte, făcându-i semn lui Caleb să intre. Încă doi bărbați, în negru, stăteau în interiorul ușii, în poziție de drepți.

Caleb a luat mâna lui Caitlin și a condus-o în interior. Când a trecut prin uriașă arcadă de piatră, ea s-a simțit ca si cum ar intra pe teritoriul altui secol.

"Presupun că nu trebuie să plătim taxa de intrare", i-a spus Caitlin lui Caleb, zâmbind.

El s-a uitat la ea, clipind. I-a luat un moment s-și dea seama că a fost o glumă. În cele din urmă, el a zâmbit.

Avea un zâmbet frumos.

A făcut-o să se gândească la Jonah. Se simțea confuză. Nu era în firea ei să simtă sentimente puternice pentru niciun băiat – cu atât mai puțin pentru doi în aceeași zi. Încă simțea ceva pentru Jonah. Dar Caleb era diferit. Jonah era un băiat. Caleb, deși arăta tânăr, era un bărbat. Sau era … altceva? Era ceva despre el ce nu-și putea explica, ceva care o făcea să nu-și poată desprinde ochii de el. Ceva care o făcea să nu vrea să plece de lângă el. Îi plăcea Jonah. Dar avea nevoie de Caleb. Prezența lui era atotcuprinzătoare.

Zâmbetul lui Caleb a dispărut la fel de repede cum a apărut. Era în mod clar deranjat.

"Mă tem că va fi un preț mult mai mare pentru intrare", a spus el, "dacă această întâlnire nu merge cum sper eu."

A condus-o printr-o altă arcadă de piatră și într-o curte mică, medievală. Perfect simetrică, înconjurată pe patru laturi de coloane și arcade, aceasta curte, luminată de luna, era foarte frumoasă. Nu putea înțelege cum de erau încă în New York. Ar fi putut fi într-o țară europeană.

Au mers prin curte și apoi pe un hol lung de piatră, sunetul pașilor lor creând ecouri. Erau urmați de mai mulți gardieni. Vampiri? Se întreba. Dacă da, de ce erau atât de politicoși? De ce nu îl atacau pe Caleb, sau pe ea?

Au mers pe un alt coridor de piatră și printr-o altă ușă medievală. Și apoi s-au oprit brusc.

Acolo stătea un alt bărbat, îmbrăcat în negru, care părea uimitor de asemănător cu Caleb. Purta o mantie roșie mare pe umeri, și era flancat de mai mulți însoțitori. Părea să dețină o poziție de autoritate.

"Caleb", a spus el încet. Părea șocat să-l vadă.

Caleb a stat acolo calm, privindu-l înapoi.

"Samuel," a răspuns Caleb, categoric.

Bărbatul stătea acolo, holbându-se, clătinând din cap doar un pic.

"Nici măcar o îmbrățișare pentru fratele tău pierdut de demult?" a întrebat Caleb.

"Știi că acest lucru este foarte serios", a răspuns Samuel. "Ai încălcat mai multe legi venind aici în seara asta. În special prin aducerea ei. "

Omul nici măcar nu s-a deranjat să se uite la Caitlin. Se simțea insultată.

"Dar n-am avut de ales", a spus Caleb. "A sosit ziua. Războiul este aici. "

Un murmur scăzut a izbucnit printre vampirii care stătea în spatele lui Samuel, și în grupul tot mai mare de vampiri care se adunau în spatele lor. S-a întors și a văzut că mai mult de o duzină dintre ei îi încercuiau acum. Începea să se simtă claustrofobică. Erau depășiți numeric, și nu era nicio cale de ieșire. Nu avea nicio idee ce a făcut Caleb, dar orice ar fi fost, ea a sperat că el putea ieși din situație prin vorbe.

Samuel a ridicat mâinile, și murmurul s-a stins.

"Mai mult," a continuat Caleb, "această femeie de aici", a spus el, dând din cap spre Caitlin, "ea este Aleasa".

Femeie. Nimeni nu o mai numise așa pe Caitlin. Îi plăcea. Dar nu a înțeles. Aleasa? El a pus un accent ciudat pe fraza, ca și cum ar fi vorbit despre Mesia sau ceva de genul. Se întreba dacă erau toți nebuni.

A apărut un alt murmur, și toate capetele s-au întors să se holbeze la ea.

"Trebuie să discut cu Consiliul", a spus Caleb, "Și trebuie să o aduc cu mine."

Samuel a clătinat din cap.

"Știi că nu te-aș opri. Pot doar să te sfătuiesc. Și te sfătuiesc să pleci chiar acum, să te întorci la postul tău și să aștepți chemarea Consiliului. "

Caleb s-a uitat înapoi. "Mă tem că nu este posibil", a spus el.

"Ai făcut întotdeauna așa cum ai dorit", a spus Samuel.

Samuel s-a dat la o parte, și a făcut semn cu mâna că era liber să treacă.

"Soția ta nu va fi mulțumită", a spus Samuel.

Soție? s-a gândit Caitlin, și simți un fior rece pe șira spinării. De ce s-a simțit brusc atat de incredibil de geloasă? Cum s-a dezvoltat sentimentele ei pentru Caleb atât de repede? Ce drept avea ea să se simtă atât de posesivă față de el?

Și-a simțit obrajii devenind roșii. Ei chiar îi păsa. Nu avea niciun sens, dar chiar îi păsa. De ce nu mi-a spus-

"Nu-i spune așa," a răspuns Caleb, și obrajii lui ardeau de asemenea roșii. "Tu știi că – "

"Știe că ce!? ", a venit un țipăt de femeie.

Toți s-au întors și au văzut o femeie venind către ei de pe hol. Și ea era îmbrăcată tot în negru, cu părul lung, care îi curgea roșu până mai jos de umeri, și ochi verzi mari, strălucitori. Era înaltă, fără vârstă, si foarte frumoasă.

Caitlin s-a simțit umilă în prezența ei, ca și cum tocmai s-ar fi făcut mai mică. Aceasta era o femeie. Sau era … vampir? Oricare ar fi fost, era o creatură cu care Caitlin nu putea concura. Se simțea dezumflată, pregătită să-l cedeze pe Caleb oricui era ea.

"Știe că ce!? "a repetat femeia, privind aspru la Caleb pe când venea spre el, la doar câțiva pași. S-a uitat la Caitlin, și gura i s-a strâmbat într-un rictus. Caitlin nu a văzut pe nimeni sa se uite la ea cu atâta ură înainte.

“Sera", a spus încet Caleb, "nu am fost căsătoriți de 700 ani."

"În ochii tăi, poate", s-a răstit ea înapoi.

Ea a început să meargă, înconjurându-i atât pe Caitlin cât și pe Caleb. A privit-o în sus și în jos, ca și cum ar fi fost o insectă.

"Cum îndrăznești să o aduci pe ea aici, "a scuipat ea. "Serios. Știi mai bine."

"Ea este Aleasa"a spus Caleb categoric.

Spre deosebire de ceilalți, această femeie nu părea surprinsă. În schimb, a scos doar un scurt râs batjocoritor.

"Asta e ridicol", a răspuns ea. "Ați adus războiul asupra noastră", a continuat ea, "și toate pentru un om. O pasiune simplă", a spus ea, furia ei în creștere. Cu fiecare frază, mulțimea din spatele ei părea să se întărâte, să crească cu o furie care se multiplica. Devenea o mulțime furioasă.

"De fapt," a continuat Sera, "avem dreptul să o sfâșiem."

Mulțimea din spatele ei a început să murmure aprobator.

Furia fulgeră pe fața lui Caleb.

"Atunci va trebui să treacă prin mine," a răspuns Caleb, privind înapoi cu aceeași hotărâre.

Caitlin a simțit o căldură alergând prin ea. El își punea viața la bătaie pentru ea. Din nou. Poate că îi păsa de ea.

Samuel a făcut un pas înainte, între ei, și a întins mâinile. Mulțimea s-a liniștit.

"Caleb a solicitat o audiență cu Consiliul", a spus el. "Îi datorăm cel puțin asta. Lăsați-l să-și prezinte cazul. Lăsați Consiliul să decidă. "

"De ce ar trebui să o facem?" s-a răstit Sera.

"Pentru că asta este ceea ce am spus," a răspuns Samuel, cu o hotărâre de oțel în glas. "Și eu dau ordinele aici, Sera, nu tu." Samuel s-a uitat lung și greu la ea. În cele din urmă, ea a cedat.

Samuel s-a dat la o parte și a făcut semn spre scara de piatră.

Caleb s-a întins și a luat mâna lui Caitlin și a condus-o înainte. Ei au pășit pe treptele largi de piatră și au coborât în întuneric.

În spatele ei, Caitlin auzit un râs ascuțit tăind noaptea.

"Călătorie sprâncenată."

CAPITOLUL DOISPREZECE

Pașii lor creau ecouri pe scara lată de piatra pe când coborau. Era luminată slab. Caitlin s-a întins și și-a strecurat mâna sub brațul lui Caleb. Spera că o va lăsa să stea acolo. El a făcut-o. De fapt, el a strâns brațul în jurul ei. Încă o dată, totul părea în regulă. Ea simțea că ar putea coborî în adâncurile întunericului, atât timp cât erau împreună.

O mulțime de gânduri îi alergau prin minte. Ce era acest Consiliu? De ce a insistat el să o ia și pe ea? Și de ce se simțea ea atât de insistentă să fie alături de el? Ar fi putut cu ușurință să obiecteze acolo, să-i fi spus că nu vrea să meargă, că preferă să aștepte sus. Dar nu a vrut să aștepte sus. Ea vroia să fie cu el. Nu se putea imagina oriunde altundeva.

Nimic din asta nu avea vreun sens. La fiecare pas, în loc să obțină răspunsuri, tot ce avea erau noi întrebări. Cine erau toți acei oameni la etaj? Erau într-adevăr vampiri? Ce făceau aici? În Cloisters?

Au dat un colț, într-o cameră mare, și a fost uimită de frumusetea ei. Era incredibil, ca și cum ar fi coborât într-un castel medieval real. Plafoane foarte înalte acopereau camere sculptate în piatră medievală. În dreapta ei erau se mai multe sarcofage, ridicate deasupra podelei. Figuri complicate, medievale, erau sculptate pe capacele lor. Unele dintre ele erau deschise. Acolo dormeau oare?

A încercat să se gândească din nou la tot folclorul despre vampiri pe care l-a auzit vreodată. Dormitul în sicrie. Treji noaptea. Forță si viteză supraumane. Durere în lumina soarelui. Totul părea să se potrivească. Ea însăși a simțit ceva durere la soare. Dar nu a fost de nesuportat. Și nu avea probleme cu apa sfințită. Mai mult, acest loc, Cloisters, era plin de cruci: erau cruci enorme pretutindeni. Cu toate acestea, nu păreau să-i afecteze pe acești vampiri. De fapt, aceasta părea să fie casa lor.

Ea a vrut să-l întrebe pe Caleb despre toate acestea, și mai mult, dar nu știa cum să înceapă. S-a hotărât pentru ultima.

"Crucile", a spus ea, dând din cap în timp ce mergeau pe sub o alta. "Nu te deranjează?"

S-a uitat la ea, neînțelegând. Arăta ca și cum ar fi fost pierdut în gânduri.

"Crucile nu rănesc vampirii?", a întrebat ea.

Recunoașterea i-a traversat fața.

"Nu pe toți", a răspuns el. "Rasa noastră este foarte fragmentată. La fel ca rasa umană. Există multe rase în rasa noastră, și multe teritorii – sau sabaturi – în fiecare rasă. Este destul de complex. Nu afectează vampirii buni."

"Buni?", a întrebat ea.

"La fel ca la rasa voastră umană, există forțe ale binelui și forțe ale răului. Noi nu suntem toți identici."

El a lăsat lucurile așa. Ca de obicei, răspunsurile ridicau doar mai multe întrebări. Dar ea s-a abținut. Nu vroia să preseze. Nu acum.

În ciuda tavanelor înalte, ușile erau mici. Ușile arcuite de lemn erau deschise, iar ei au trecut chiar prin ele, aplecându-se. Când au intrat în noua camera, înălțimea a crescut din nou, și era o altă cameră magnifică. S-a uitat în sus și putea vedea vitralii peste tot. În dreapta ei era un fel de amvon, și în fața acestuia, zeci de scaune mici, din lemn. Era puternic și frumos. Cu adevărat părea un fel de mănăstire medievală.

Nu a văzut niciun semn de viață, și n-a auzit nicio mișcare. N-a auzit absolut nimic. S-a întrebat unde erau toți.

Au intrat într-o altă cameră, cu podeaua ușor înclinată în jos, și ea a icnit. Această cameră mică era plină cu comori. Era un muzeu funcțional, iar toate acestea erau închise cu grijă în spatele sticlei. Chiar acolo în fața ei, sub luminile puternice cu halogen, erau ceea ce trebuie să fi valorat sute de milioane de dolari în comori străvechi, inestimabile. Cruci de aur. Cupe mari de argint. Manuscrise medievale …

Ea l-a urmat pe Caleb trecând prin cameră și oprindu-se în fața unei vitrine lungi, verticale, de sticlă. În interior era un toiag de fildeș magnific, lung de peste un metru. El s-a uitat la el prin geam.

A fost tăcut pentru câteva secunde.

"Ce este?", a întrebat ea în cele din urmă.

El a continuat să se uite fix, în liniște. În cele din urmă, el a spus, "Un vechi prieten."

Asta a fost. El nu a oferit mai multe detalii. S-a întrebat ce fel de istorie a avut el cu obiectul, și ce fel de putere deținea. Ea a citit placa: începutul anilor 1300.

"Este cunoscut ca o cârjă pastorală. Toiagul unui episcop. Este atât un băț cât și un toiag. Un băț pentru pedeapsă și un toiag pentru conducerea credincioșilor. Simbolul bisericii noastre. Are puterea de a binecuvânta, sau de a blestema. Este ceea ce păzim. Este ceea ce ne ține în siguranță. "

Biserica lor? Ceea ce păzesc?

Înainte de a putea pune mai multe întrebări, el a luat-o de mână și a condus-o prin încă o ușă.

Au ajuns la o frânghie de catifea. El s-a întins, a desfăcut-o și a tras-o înapoi pentru ca ea să intre. A urmat-o apoi imediat, a pus-o la loc și a dus-o la o scara de lemn mică, circulară. Ducea în jos, aparent chiar în podea. Se uită la ea, nedumerită.

Caleb a îngenuncheat și a desfăcut un zăvor secret în podea. S-a deschis o trapă în podea, și putea vedea că scara continua în jos, în adâncuri.

Caleb a privit-o drept în ochi, "Ești gata?"

Ea a vrut să spună Nu. Dar, în loc, i-a luat mâna.

*

Scara era îngustă și abruptă, și conducea în întuneric adevărat. După ce se răsucea și cotea, mai adânc și mai adânc, a văzut în cele din urmă o lumină în depărtare, și a început să audă mișcare. Cum au dat un colț, au intrat într-o altă cameră.

Această cameră era foarte mare și puternic luminată, cu torțe peste tot. Reflecta exact camerele de la etaj, tavane medievale înalte, arcuite, de piatră, acoperite cu detalii complicate. Erau tapiserii mari pe pereți, iar spațiul imens era umplut cu mobilier medieval.

Era, de asemenea, plină de oameni. Vampiri. Toți erau îmbrăcați în negru și se mișcau la întâmplare prin cameră. Mulți dintre ei stăteau pe diverse scaune, unii vorbind unul cu altul. În celălalt sabat, sub Primărie, ea a simțit rău, întuneric, s-a simțit în pericol constant. Aici s-a simțit ciudat de relaxată.

Caleb a condus-o de cealaltă parte a camerei lungi, chiar prin centru. În timp ce mergeau, mișcarea s-a diminuat, și s-a lăsat tăcere. Putea simți toți ochii pe ea.

Când au ajuns la capătul camerei, Caleb a abordat un vampir masiv, mai înalt decât el, și cu umeri mult mai largi. Omul s-a uitat în jos, fără expresie.

"Am nevoie de o audiență", a spus Caleb simplu.

Vampirul s-a întors încet și a trecut prin cadrul ușii, închizând ferm ușa în spatele lui.

Caleb și Caitlin au stat acolo, așteptând. S-a întors și a studiat camera. Toți – sute de vampiri – se holbau la ei. Dar nimeni nu a făcut o mișcare să se apropie.

Ușa s-a deschis, iar vampirul masiv le-a făcut semn. Au intrat.

Această cameră mică era mai întunecată, luminată slab de doar două torțe la capătul îndepărtat al camerei. Era, de asemenea, complet goală, cu excepția unei mese lungi pe partea opusă. În spatele ei stăteau șapte vampiri, toți privind întunecați la ei. Arăta ca un juriu.

Era ceva despre acești vampiri care îi făcea să arate mult mai în vârstă. Era o asprime în expresiile lor. Categoric un juriu.

"Consiliul în sesiune!" a strigat vampirul mare, lovind toiagul de podea, apoi ieșind repede din cameră. El a închis bine ușa în spatele lor. Acum erau doar ei doi, în fața celor șapte vampiri.

Ea stătea nesigură lângă Caleb, neștiind ce să facă, sau să spună.

A urmat o tăcere neplăcută, iar judecătorii i-au studiat. Era ca și cum îi priveau direct în suflet.

"Caleb," a venit un glas grav, de la vampirul din centru. "Ți-ai abandonat postul."

"Nu am făcut-o, sire", a răspuns el. "Mi-am păstrat fidel postul timp de 200 de ani. Am fost forțat să acționez în seara asta."

"Nu faci nicio acțiune, decât la comanda noastră", a răspuns el. "Tu ne-ai pus pe toți în pericol."

"Datoria mea era să semnalez războiul care vine", a răspuns Caleb. "Cred că a venit vremea."

Un icnet a venit din partea Consiliului. Apoi o lungă tăcere.

"Și ce te face să crezi asta?"

"Au turnat pe ea apă sfințită, și nu i-a ars pielea. Doctrina ne spune că va veni ziua când va sosi Aleasa, și va fi imună la armele noastre. Și că ea va anunța războiul."

O suflare temătoare s-a răspândit prin cameră. Toți s-au uitat la Caitlin, examinând-o. Mai mulți dintre judecători au început să vorbească între ei, până când în cele din urmă cel din mijloc a lovit masă cu palma.

"Tăcere!" a strigat el.

Treptat, murmurul s-a stins.

"Deci. Ne-ai riscat pe toți pentru a salva un om?", a întrebat el.

"Am salvat-o pentru a ne salva pe noi", a răspuns Caleb. "Dacă ea este Aleasa, nu suntem nimic fără ea."

Capul lui Caitlin se învârtea. Nu știa ce să creadă. Aleasa? Doctrina? Oare despre ce vorbea? S-a întrebat dacă el credea că era altcineva, credea că era cineva mai măreț decât ea.

Inima ei s-a scufundat, nu din cauza modului în care Consiliul s-a uitat la ea, ci pentru că a început să-și facă griji că Caleb a salvat-o doar pentru propriile interese. Că lui nu-i păsa cu adevărat de ea. Și că afecțiunea lui pentru ea va dispărea atunci când va afla adevărul. El va afla că era doar o fată medie, obișnuită, indiferent de ce s-a întâmplat în ultimele zile, și o va abandona. La fel ca toți ceilalți tipi din viața ei.

Ca și cum ar fi vrut să-i confirme gândurile, judecătorul din mijloc a clătinat încet din cap, uitându-se condescendent la Caleb.

"Ai făcut o greșeală gravă", a spus el. "Ceea ce nu vezi este că tu ești cel care a început acest război. Plecarea ta este ceea ce i-a alertat de prezența noastră.

"Mai mult, ea nu este cea pe care o crezi."

Caleb a început, "Atunci cum explici – "

Un alt membru al Consiliului a vorbit de această dată, "Cu multe secole în urmă a existat un caz ca acesta. Un vampir a fost imun la armament. Și atunci oamenii au crezut că era Mesia. El nu a fost. A fost doar o corcitură."

"Corcitură?" a întrebat Caleb. Brusc părea nesigur.

"Vampir din naștere," a continuat el, "unul care nu a fost transformat. Ei sunt imuni la unele arme, dar nu la altele. Dar asta nu-i face unul dintre noi. Nici nu-i face nemuritori. Am să-ți arăt," a continuat el, și deodată s-a întors spre Caitlin.

Se simțea nervoasă cu ochii lui privind prin ea. "Spune-mi fetițo, cine te-a transformat?"

Caitlin nu avea nicio idee despre ce era vorba. Nici măcar nu știa ce înseamnă întrebarea lui. Încă o dată în această noapte, s-a trezit întrebându-se care era cel mai bun răspuns pe care să-l dea. Ezita, simțind că orice ar fi spus va avea un impact mare, nu doar asupra siguranței ei, ci și a lui Caleb. Ea vroia să dea răspunsul corect pentru el, dar pur și simplu nu știa ce să spună.

"Îmi pare rău", a spus ea, "nu știu despre ce vorbești. Nu am fost niciodată transformată. Nici măcar nu știu ce înseamnă asta."

Un alt membru al Consiliului s-a aplecat în față. "Atunci cine este tatăl tău?", a întrebat el.

Dintre toate întrebările, de ce a trebuit să i-o pună pe asta? Aceasta era întrebarea pe care și-o pusese mereu, toată viața ei. Cine era el? De ce nu l-a întâlnit niciodată? De ce a părăsit-o? Era un răspuns pe care-l vroia mai mult decât orice în viață. Și acum, la cerere, cu siguranță nu-l putea oferi.

"Nu știu", a spus ea, în cele din urmă.

Membrul consiliului s-a lăsat pe spate, ca o victorie. "Vezi?" a spus el. "Corciturile nu sunt transformate. Și niciodată nu-și cunosc părinții. Te-ai înșelat, Caleb. Ai făcut o eroare majoră."

"Doctrina afirmă că o corcitură va fi Mesia, și că ea ne va conduce la sabia pierdută", s-a răstit Caleb înapoi, sfidător.

"Doctrina afirmă că o corcitură va aduce Mesia," l-a corectat membrul Consiliului. "Nu va fi."

"Despici firul în patru," a răspuns Caleb. "Vă spun că războiul a început, și că ea ne va conduce la sabie. Timpul trece rapid. Trebuie să o avem cu noi ca să ne conducă la ea. Este singura speranță pe care o avem."

"Povești pentru copii," a răspuns un alt membru al Consiliului. "Sabia de care vorbești nu există. Și dacă ar fi existat, o corcitură nu ar fi cea care să ne conducă."

"Dacă nu, alții o vor face. Ei vor să o captureze, și să o găsească, și să o folosească împotriva noastră."

"Ai comis o încălcare gravă în aducerea ei aici," a spus un altul dintre ei, de la capătul îndepărtat al mesei.

"Dar eu – " a început Caleb.

"DESTUL!", a strigat membrul conducător al consiliului.

Camera a devenit tăcută.

"Caleb. Ai încălcat cu bună știință câteva legi ale sabatului nostru. Ți-ai abandonat postul. Ți-ai dezonorat misiunea. Ai stârnit un război. Și ne-ai riscat pe toți pentru un om. Nici măcar un om, o corcitură. Mai rău, ai adus-o aici, chiar în mijlocul nostru, punându-ne pe toți în pericol.

"Te condamn la 50 de ani de arest. Nu vei părăsi acest loc. Și vei arunca această corcitură dincolo de ziduri imediat.

"Acum, lăsați-ne.

CAPITOLUL TREISPREZECE

Caitlin și Caleb stăteau împreună pe terasa mare, deschisă, din afara muzeului Cloisters, privind în noapte. Departe, putea vedea râul Hudson, sclipind printre copacii goi de martie. Putea vedea chiar micile lumini de poziție ale mașinilor care treceau peste pod. Noaptea era complet tăcută.

"Am nevoie să-mi răspunzi la câteva întrebări, Caleb", a spus ea încet, după câteva secunde de tăcere.

"Știu", a răspuns Caleb.

"Ce fac eu aici? Cine crezi că sunt?" a întrebat Caitlin. I-au trebuit câteva secunde mai mult să-și adune curajul de a pune întrebarea finală: "Și de ce m-ai salvat?"

Caleb s-a uitat spre orizont pentru câteva secunde. Ea nu putea spune la ce se gândea, sau dacă el îi va răspunde măcar.

În cele din urmă, s-a întors spre ea. A privit-o drept în ochi, și puterea privirii lui era copleșitoare. Nu se putea uita în altă parte nici dacă încerca.

"Sunt un vampir", a spus el, categoric. "Din Sabatul Alb. Am trăit timp de peste 3000 de ani, și am fost parte din acest Sabat timp de 800 dintre ei."

"De ce sunt aici?"

"Sabaturile Vampirilor și rasele sunt întotdeauna în război. Ele sunt foarte teritoriale. Din păcate, ai nimerit chiar în mijlocul situației."

"Ce vrei să spui?", a întrebat ea. "Cum?"

S-a uitat la ea, confuz. "Nu-ți aduci aminte?"

S-a uitat înapoi la el, fără să înțeleagă.

"Cel pe care l-ai ucis. Aceasta a aprins toate acestea."

"Ucis?"

El clătină încet din cap. "Deci, nu-ți amintești. Tipic. Primele crime sunt întotdeauna așa." El a privit-o în ochi. "Ai ucis pe cineva aseară. Un om. Te-ai hrănit cu el. În Carnegie Hall."

Caitlin a simțit cum lumea se învârte. Îi venea greu să creadă că a fost capabilă să facă rău cuiva, dar într-un fel, adânc în interior, a simțit că era adevărat. Îi era frică să întrebe cine era. Ar fi putut fi Jonah?

Ca și cum i-ar fi citit mintea, Caleb a adaugat, "Solistul".

Caitlin abia putea înțelege. Totul părea prea ireal. Se simțea ca și cum tocmai fusese marcată cu un semn negru pe care nu-l putea da vreodată jos. Se simțea îngrozitor. Și fără control.

"De ce am făcut asta?", a întrebat ea.

"Ai nevoie să te hrănești", a răspuns el. "De ce ai făcut-o acolo și atunci, asta este ce nu știe nimeni. Asta este ceea ce a început acest război. Ai fost pe teritoriul altui Sabat. Un sabat foarte puternic."

"Deci, am fost doar în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit?"

El a oftat, "Nu știu. S-ar putea să fie mai mult decât atât."

S-a uitat la el. "Ce vrei sa spui?”

"Poate că erai destinată să fii acolo. Poate a fost destinul tău."

Ea s-a gândit. S-a gândit mult, temându-se să pună întrebarea următoare. În cele din urmă, și-a adunat curajul. "Asta înseamnă că … eu sunt un vampir?"

El s-a întors. După câteva secunde, a spus în cele din urmă: "Nu știu."

Încet, s-a întors și s-a uitat la ea.

"Nu ești un adevărat vampir. Dar nu ești un adevărat nici om. Ești undeva la mijloc."

"O corcitură?", a întrebat ea.

"Asta e cum te-ar numi ei. Eu nu sunt așa de sigur."

"Ce este, mai exact?"

"Este un vampir care se naște așa. Este împotriva legii noastră, doctrinei noastră, ca un vampir să procreeze cu un om. Uneori, însă, un vampir proscris va face acest lucru. Dacă omul va da naștere unui copil, rezultatul va fi o corcitură. Nu chiar uman, nu chiar vampir. Este privit de sus de rasa noastră. Pedeapsa pentru încrucișarea cu un om este moartea. Nicio excepţie. Iar copilul este considerat un proscris."

"Dar am crezut că ai spus că Mesia va fi o corcitură? Cum pot disprețui această corcitură, dacă va fi salvatorul lor?"

"Aceasta este paradoxul religiei noastre", a răspuns el.

"Spune-mi mai mult", l-a îndemnat ea. "Cum anume este o corcitură diferită?"

"Vampirii adevărați se hrănesc din momentul în care sunt transformați. De obicei corciturile nu încep să se hrănească până nu ajung la vârstăta adultă."

Îi era frică să pună următoarea întrebare.

"Când se întâmplă asta?"

"18 ani."

Caitlin s-a gândit profund. Începea să aibă sens. Tocmai ce împlinise 18 ani. Și poftele ei abia începuseră.

"Corciturile sunt, de asemenea, muritoare", a continuat Caleb. "Ei pot muri, ca și oamenii obișnuiți. Noi, pe de altă parte, nu putem.

"Pentru a fi un vampir adevărat, cineva trebui să fie transformat de un vampir adevărat, unul care s-a hrănit cu intenție. Vampirii nu au voie să transforme pe oricine – ar mări numărul rasei noastre prea mult. Ei trebuie să primească permisiunea în prealabil de la Consiliul Stăpânilor."

Caitlin s-a încruntat, încercând să înțeleagă totul.

"Ai o parte din calitățile noastre, dar nu pe toate. Si din moment ce nu ești de rasă pură, din păcate, rasa vampirilor nu te va accepta. Fiecare vampir aparține unui sabat. Este prea periculos să nu o facă. În mod normal, aș putea cere să fii acceptată în rândurile noastre. Dar având în vedere că ești de sânge amestecat … ei n-ar permite niciodată acest lucru. Niciun sabat nu o va face."

Caitlin s-a gândit profund. Dacă exista ceva mai rău decât să afle că era altceva decât ființă umană, era să afle că nu era cu adevărat ceva. Să afle că nu putea aparține nicăieri. Nu era nici aici, nici acolo, blocată între două lumi.

"Deci, atunci ce era toată această discuție despre Mesia? Despre mine fiind …Aleasa? "

"Doctrina noastră, legea noastră străveche, ne spune că într-o zi un mesager, un Mesia, va sosi, și ne va conduce la sabia pierdută. Ne spune că în acea zi, războiul va începe, un război final, complet, între rasele de vampiri, un război care va implica chiar și rasa umană. Este versiunea noastră a Apocalipsei. Singurul lucru care îl poate opri, care ne poate salva, este această sabie pierdută. Și singura persoană care ne poate duce la ea este Mesia.

"Când am fost martor la ce sa întâmplat cu tine în seara asta, am simțit sigur că tu ești. Nu am vazut niciodata niciun alt vampir imun la astfel de apă sfințită."

S-a uitat în sus la el.

"Și acum?", a întrebat ea.

El a privit spre orizont.

"Nu sunt atât de sigur."

Caitlin s-a uitat la el. A simțit o disperare crescând în ea.

"Deci," a întrebat ea, temându-se de raspuns "acesta este singurul motiv pentru care m-ai salvat? Pentru că te-ai gândit că te voi conduce la o sabie pierdută? "

Caleb s-a uitat înapoi, și ea îi putea vedea confuzia pe față.

"Ce alt motiv ar putea fi?" a răspuns el.

Și-a simțit respirația tăiată, ca și cum ar fi fost lovită cu o bâtă. Toată dragostea pe care o simțise pentru el, conexiunea pe care a crezut că o au, au dispărut într-un singur suflu. Îi venea să plângă. A vrut să se întoarcă și să fugă, dar nu știa unde să meargă. Se simțea rușinată.

"Ei bine", a spus ea, luptându-se cu lacrimile, "cel puțin soția ta va fi fericită să știe că doar ți-ai făcut treaba. Că nu ai sentimente pentru altcineva. Sau pentru nimic, în afara unei săbii stupide. "

S-a întors și a plecat. Nu știa unde se duce, dar trebuia să scape de el. Sentimentele ei erau prea copleșitoare. Nu știa cum să facă ordine în ele.

Mersese doar câțiva pași când a simțit o mână pe braț. El a întors-o înapoi spre el. Stătea acolo, privind în jos în ochii ei.

"Ea nu e soția mea", a spus el încet. "Am fost căsătoriți odată, da, dar asta a fost acum 700 ani. A durat doar un an. În rasa vampirilor, din păcate, lucrurile nu se uită ușor. Nu există anulări."

Caitlin i-a aruncat mâna de pe ea, "Ei bine, orice ar fi ea, va fi fericită să te aibă înapoi."

Caitlin a continuat să meargă, direct spre trepte.

Din nou el a oprit-o, de această dată venind în fața ei și stându-i direct în cale.

"Nu știu cum te-am jignit", a spus el, "dar orice am făcut, îmi pare rău."

Este ceea ce nu ai făcut, a vrut Caitlin să spună. Este că nu ți-a păsat, că de fapt nu-ți pasă într-adevăr, nu mă iubești. Că am fost doar un obiect, o unealtă pentru un scop. La fel ca orice tip pe care l-am cunoscut vreodată. Am crezut că de data asta, poate, era diferit.

Dar ea nu a spus asta, în schimb, doar și-a aplecat capul, și a făcut tot ce a putut să oprească o lacrimă. Nu a putut, totuși. A simtit lacrimile fierbinți curgându-i pe obraji. Era o mână pe bărbia ei, și el a ridicat-o, forțând-o să se uite la el.

"Îmi pare rău", a spus el în cele din urmă, părând sincer. "Ai avut dreptate. Acesta nu a fost singurul motiv pentru care te-am salvat." Inspiră adânc. "Eu chiar simt ceva pentru tine."

Caitlin a simțit cum îi crește inima.

"Dar trebuie să înțelegi, este interzis. Legile sunt foarte stricte în această privință. Un vampir nu poate, niciodată, să fie împreună cu un om, sau o corcitură, sau oricine care nu este un vampir adevărat. Pedeapsa ar fi moartea. Nu există nicio altă cale. "

Caleb a privit în jos.

"Deci, vezi," a continuat el în cele din urmă, "dacă ar fi să simt ceva pentru tine, dacă ar fi să acționez pentru un alt motiv decât pentru binele general, atunci asta ar însemna moartea mea."

"Așadar, ce trebuie să se întâmple cu mine?", a întrebat ea. S-a uitat în jur, "În mod clar, nu sunt binevenită aici. Unde ar trebui să merg? "

Caleb s-a uitat în jos, clătinând din cap.

"Nu pot să merg acasă", a adăugat ea. "Nu mai am nicio casă. Polițiștii sunt în căutarea mea. La fel și acești vampiri răi. Ce ar trebui să fac? Să mă duc în lume pe cont propriu? Nici măcar nu mai știu ce sunt. "

"Aș vrea să am răspunsul. Am încercat. Chiar am făcut-o. Dar nu mai pot face nimic mai mult. Nu poți sfida Consiliul. Ar însemna moartea amândurora. Sunt condamnat la 50 de ani de arest. Nu pot părăsi această zonă. Dacă aș face-o, aș fi izgonit din clanul meu pentru totdeauna. Trebuie să înțelegi. "

Caitlin s-a întors să plece, dar din nou, el a răsucit-o spre el.

"Tu trebuie să înțelegi! Ești pur și simplu ființă umană. Viața ta se va încheia în 80 de ani. Dar pentru mine, e vorba de mii. Suferința ta este scurtă. A mea este fără sfârșit. Mi-e imposibil să fiu izgonit pentru eternitate. Sabatul meu este tot ce am. Te iubesc. Simt ceva pentru tine. Ceva ce nici eu nu înțeleg. Ceva ce nu am simțit pentru nimeni în 3000 ani. Dar nu pot risca să părăsesc aceste ziduri."

"Deci", a spus ea, "am să te întreb din nou. Ce trebuie să se întâmple cu mine?"

El doar s-a uitat în jos.

"Înțeleg," a răspuns ea. "Nu mai sunt problema ta."

Caleb a deschis gura să vorbească, dar de data aceasta ea dispăruse. Plecase cu adevărat.

Și-a făcut drum rapid pe terasă și în jos pe scara de piatră. De data aceasta ea chiar plecase, îndreptându-se în întuneric prin Bronx, în noaptea New-Yorkeză. Niciodată nu s-a simțit mai singură.

CAPITOLUL PAISPREZECE

Kyle a mers drept pe coridorul de piatră, flancat de un mic anturaj de vampiri. S-au mișcat repede pe hol, pașii lor creând ecouri, unul dintre însoțitori ținând o torță în față.

Se îndreptau adânc în coridorul de comandă, o cameră subterană în care nu intra niciodată niciun vampir dacă nu primea permisiunea. Kyle nu mai fusese niciodată atât de adânc înainte. Dar în această zi, el fusese chemat de însuși liderul suprem. Trebuie să fi fost ceva serios. În 4000 ani, Kyle nu fusese chemat niciodată. Dar auzise de alții care fuseseră chemați. Intraseră acolo jos, si nu mai veniseră înapoi.

Kyle a înghițit greu și a mers mai repede. El a crezut întotdeauna că era cel mai bine să întâmpini veștile proaste rapid, și să termini cu ele.

Au ajuns la o ușă mare, deschisă, păzită de mai mulți vampiri, care priveau cu răceală la ei. În cele din urmă, ei s-au dat la o parte și au deschis ușa. Dar, după ce Kyle a trecut, au ținut armele întinse, nepermițând anturajului său să-l urmeze. Kyle a simțit ușa trântindu-se în spatele său.

Kyle a văzut zeci de vampiri aliniați, în poziție de drepți, de-a lungul peretelui, stând în liniște pe fiecare parte a camerei. În fața și în centrul camerei, așezat pe un scaun masiv, de metal, era Rexus, liderul său suprem.

Kyle a făcut mai mulți pași înainte și și-a înclinat capul, așteptând să i se vorbească

Rexus îl privea cu ochi reci, duri, de un albastru înghețat.

"Spune-mi tot ce știi despre această ființă umană, sau corcitură, sau orice ar fi ea", a început el. "Și despre acest spion. Cum s-a infiltrat în rândurile noastre?"

Kyle a inspirat adânc și a început.

"Noi nu știm prea multe despre fată", a spus el. "Nu avem nicio idee de ce apa sfințită nu o afectează. Dar știm că ea a fost cea care l-a atacat pe cântăreț. Îl avem în custodie acum, și de îndată ce își revine, ne așteptăm ca el să ne ducă la ea. El a fost transformat de ea. Îi are parfumul în sânge."

"Cărui sabat îi aparține?" a întrebat Rexus.

Kyle s-a mișcat în întuneric, alegând cuvintele cu grijă.

"Credem că este doar un vampir proscris."

"Credeți!? Tu știi ceva?"

Kyle, mustrat, și-a simțit obrajii înroșindu-se.

"Deci ai adus-o în mijlocul nostru fără să știi nimic despre ea", a spus Rexus. "Ai pus în pericol întregul nostru sabat."

"Am adus-o aici să fie interogată. N-am avut nicio idee că va fi imună – "

"Și spionul?" a întrebat Rexus, tăindu-i vorba.

Kyle a înghițit.

"Caleb. L-am adus între noi în urmă cu 200 de ani. Și-a dovedit loialitatea de multe ori. Nu am avut niciun motiv să-l suspectăm vreodată. "

"Cine l-a recrutat?" a întrebat Rexus.

Kyle a făcut o pauză. A înghițit greu.

"Eu am facut-o."

"Deci", a spus Rexus. "Încă o dată, ai permis o amenințare în rândurile noastre."

Rexus s-a uitat urât la el. Nu era o întrebare. Era o declarație. Și plină de condamnare.

"Îmi pare rău, stăpâne", a spus Kyle, plecându capul. "Dar în apărarea mea, nimeni de aici, niciun vampir, nu l-a suspectat vreodată pe Caleb. În mai multe rânduri – "

Rexus a ridicat mâna.

Kyle s-a oprit.

"M-ai obligat să inițiez un război. Va trebui acum să redirecționez toate resursele noastre. Planul nostru măreț vor trebui să fie pus în așteptare."

"Îmi pare rău, stăpâne. Voi face tot ce pot să-i găsesc, și să-i fac să plătească."

"Mi-e teamă că e prea târziu pentru asta."

Kyle a înghițit greu, oțelindu-se pentru ceea ce ar putea urma. Dacă era moartea, era pregătit.

"Eu nu mai sunt cel în fața căruia trebuie să răspunzi. Eu însumi am fost chemat. De Consiliul Suprem."

Ochii lui Kyle s-au deschis larg. El a auzit toată viața zvonuri despre Consiliului Suprem, organismul de conducere al vampirilor în fața căruia trebuia să răspundă chiar și liderul suprem. Iar acum știa că era real, și că îl chemau. A înghițit greu.

"Sunt foarte nemulțumiți de ce s-a întâmplat astăzi pe aici. Vor răspunsuri. Tu le vei explica greșeala pe care ai făcut-o, de ce a evadat ea, de ce un spion s-a infiltrat în rândurile noastre, și planurile noastre pentru găsirea și eliminarea celorlalți spioni. Apoi le vei accepta judecata și sentința."

Kyle a încuviințat încet, îngrozit de ceea ce avea să vină. Nimic nu suna bine.

"Ne întâlnim la următoarea lună nouă. Asta îți oferă timp. Între timp, îți sugerez să găsești această corcitură. Dacă poți, e posibil să-ți salveze viața."

"Promit, stăpâne, că voi convoca pe fiecare dintre vampirii noștri. Și voi conduce chiar eu interogatoriile. O vom găsi. Și o voi face sa plătească."

CAPITOLUL CINCISPREZECE

Jonah stătea în secția de poliție, fiindu-i foarte frică. Lângă el ședea tata lui, arătând mai nervos decât îl văzuse Jonah vreodată, iar de cealaltă parte, avocatul său proaspăt angajat. Vizavi de ei, în sala mică, luminoasă, de interogatoriu, stăteau cinci detectivi de poliție. În spatele lor se aflau încă cinci, toți agitați și mergând nervoși de colo-colo.

Era cea mai mare știre a zilei. Nu doar că un solist internațional aclamat fusese ucis, chiar în timpul performanței de debut, chiar în Carnegie Hall – nu numai că a fost ucis într-un mod suspect, dar lucrurile au reușit să se înrăutățească și mai mult. Când poliția a urmat singurul fir pe care-l avea, după ce au vizitat apartamentul ei, patru polițiști au fost uciși. Să spui că lucrurile au degenerat era să subestimezi situația.

Acum, nu numai că-l urmăreau pe "Beethoven Măcelarul" (sau "Ucigașa de la Carnegie Hall", după cum o numeau unele ziare), dar căutau, de asemenea, un ucigaș de polițiști. Un ucigaș a patru polițiști. Fiecare polițist din oraș lucra la caz, și nimeni nu se va odihni până când nu va fi rezolvat.

Și singurul fir pe care-l aveau stătea peste masă de ei. Jonah. Invitatul ei din acea seară.

Jonah stătea acolo cu ochii mari, simțind picăturile de sudoare formându-i-se din nou pe frunte. Aceasta a fost a șaptea sa oră în cameră. În timpul primelor trei ore el își ștersese continuu sudoarea de pe frunte. Acum, el doar lăsa transpirația să se prelingă pe lateralele feței. Se prăbușise în scaun, învins.

Pur și simplu nu știa ce altceva ar putea adăuga. Polițist după polițist a intrat în cameră, toți punând aceleași întrebări. Toate variații pe o temă. El nu avea răspunsuri. Nu putea înțelege de ce continuau să-l întrebe același lucru, iar și iar. De cât timp o cunoști? De ce ai adus-o la acest eveniment? De ce a plecat la pauză? De ce nu ai urmărit-o?

Cum de s-a ajuns la asta? Ea a apărut arătând atât de frumoasă. Era atât de dulce. Îi plăcea să fiu cu ea, și să vorbească cu ea. Era sigur că va fi o întâlnire de vis.

Apoi ea a început să se comporte ciudat. La scurt timp după ce a început muzica, el a simțit o neliniște crescând în ea. Ea a părut … bolnavă nu era cuvântul potrivit. Ea a părut … că stă pe ace. Mai mult decât atât: părea că o să-și iasă din piele. Ca și cum ar fi trebuit să se ducă undeva, și să ajungă acolo rapid.

La început el a crezut că era doar pentru că nu-i plăcea concertul. S-a întrebat dacă a fost o idee proastă să o aducă acolo. Apoi s-a întrebat dacă poate că pur și simplu nu-l plăcea pe el. Dar apoi senzația părea să devină mai intensă, și el aproape putea simți căldura care îi radia din piele. El a început atunci să se întrebe dacă nu cumva avea vreun fel de boală, poate o intoxicație alimentară.

Atunci când chiar a fugit de la locul ei, s-a întrebat dacă alerga la baie. Fusese uimit, dar așteptase cu răbdare la ușă, presupunând că va reveni după pauză. Dar după cincisprezece minute, după ce sunase clopoțelul final, s-a întors singur și confuz la locul său.

După ce trecuseră alte 15 minute, se aprinseseră luminile din întreaga sală. Un bărbat a venit pe scenă și a anunțat anularea concertului. Sumele plătite pe bilete aveau să fie restituite. El nu a spus de ce. Întreaga mulțime s-a mirat, s-a enervat, dar, mai ales, a fost nedumerită. Jonah participase la concerte toată viața, și nu văzuse niciodată unul oprit la pauză. Oare se îmbolnăvise solistul?

"Jonah!?" s-a răstit detectiva.

Jonah s-a uitat la ea, speriat.

Detectiva se uita la el, furioasă. Grace era numele ei. Era cel mai dur politist pe care l-a întâlnit vreodată. Și era necruțătoare.

"Ai auzit ce te-am întrebat adineaori?"

Jonah a clătinat din cap.

"Vreau să-mi spui din nou tot ce știi despre ea", a spus ea. "Spune-mi din nou cum v-ați cunoscut."

"Am răspuns deja la această întrebare de un milion de ori," a răspuns frustrat Jonah.

"Vreau să te aud din nou."

"Am întâlnit-o în clasă. Era nouă. I-am dat locul meu. "

"Și apoi?"

"Am ajuns să vorbim un pic, ne-am văzut în cantină. Am invitat-o la o întâlnire. Ea a spus da."

"Asta a fost tot?" a întrebat detectiva. "Nu ai absolut niciul alt detaliu, niciun alt lucru de adăugat?"

Jonah s-a gândit cât de mult să le spună. Desigur, era mai mult. Era bătaia încasată de la acei bătăuși. Era jurnalul ei, zăcând misterios lângă el. Suspiciunea sa că ea a fost acolo. Că îl ajutase. Chiar că i-a bătut, cumva, pe acei tipi. Cum, n-avea nicio idee.

Dar ce ar fi trebuit să le spună acestor polițiști? Că a fost bătut? Că el crede că-și amintește că a văzut-o acolo? Că el crede că-și amintește că a văzut-o bătând patru tipi de două ori mai mari ca ea? Nimic din astea nu avea vreun sens, nici măcar pentru el. Cu siguranță nu ar avea sens pentru ei. Ar crede doar că mințea, inventa chestii. Ei o vânau. Și el nu avea de gând să-i ajute.

În ciuda a tot ce se întâmplase, el simțea nevoia să o protejeze. Nu putea înțelege cu adevărat ce se întâmplase. O parte din el nu credea, nu vroia să creadă. Oare ea chiar l-a ucis pe solist? De ce? Au existat într-adevăr două găuri în gât, așa cum au scris ziarele? Chiar l-a mușcat? Oare ea era un fel de …

"Jonah", s-a răstit Grace. "Am spus, mai este altceva?"

Detectiva se uita în jos la el.

"Nu", a spus el, în cele din urmă. Spera ca ea să nu-și poată da seama că mințea.

Un nou detectiv a pășit înainte. S-a aplecat, s-a uitat drept în ochii lui Jonah. "A spus ceva în acea noapte care să indice că e labilă psihic?"

Jonah și-a încruntat sprâncenele.

"Vrei să spui, nebună? De ce aș crede asta? Era o companie minunată. Chiar îmi place de ea. E inteligentă, și frumoasă. Îmi place să vorbesc cu ea."

"Exact despre ce ați vorbit?" Era din nou detectivul de sex feminin.

"Beethoven", a răspuns Jonah.

Detectivii s-au uitat unul la altul. După expresia confuză, neplăcută de pe fețele lor, ți-ai fi imaginat că a spus "pornografie".

"Beethoven?" a întrebat, pe un ton batjocoritor, unul dintre detectivi, un tip musculos pe la 50 de ani.

Jonah era epuizat, și îi venea să-l ia și el la mișto.

"E un compozitor", a spus Jonah.

"Știu cine este Beethoven, derbedeu mic," s-a rățoit detectivul.

Un alt detectiv, un bărbat musculos pe la vreo 60 de ani, cu obrajii mari, roșii, a făcut trei pași înainte, și-a pus palmele cărnoase pe masă și s-a aplecat spre el destul de aproape, astfel încât Jonah îi putea simți respirația duhnind a cafea proastă. "Uite amice, aici nu ne jucăm. Patru polițiști au murit din cauza micii tale prietene ", a spus el. "Acum știm că tu știi unde se ascunde", a spus el. "Mai bine ai începe să vorbești și – "

Avocatul lui Jonah a ridicat mâna. "Aceasta este o supoziție, domnule detectiv. Nu-mi poți acuza clientul de – "

"Eu nu dau doi bani pe clientul tău!" a strigat înapoi detectivul.

O tăcere tensionată s-a așternut în cameră.

Dintr-o data, ușa s-a deschis lăsând să intre un alt detectiv, purtând mănuși de latex. Avea telefonul lui Jonah într-o mână, și l-a pus pe masa de lângă el. Jonah era fericit să-l vadă înapoi.

"Ceva?" a întrebat unul dintre polițiști.

Polițistul cu mănușile le-a scos și le-a aruncat în coșul de gunoi. A clătinat din cap.

"Nimic. Telefonul puștiului este curat. A primit câteva SMS-uri de la ea înainte de spectacol, dar asta a fost tot. Am încercat numărul ei. Mort. Extragem lista convorbirilor ei acum. Oricum, el spune adevărul. Înainte de ieri, ea nici nu l-a sunat nici nu i-a trimis vreun mesaj."

"V-am spus," s-a răstit Jonah la polițiști.

"Domnilor detectivi, am terminat aici?" a întrebat avocatul lui Jonah.

Detectivii s-au uitat unul la altul.

"Clientul meu n-a comis nicio crimă, și n-a făcut nimic rău. El a cooperat pe deplin cu această anchetă, răspunzând la toate întrebările dumneavoastră. El nu are nicio intenție de a părăsi statul, sau chiar orașul. El este disponibil pentru a fi interogat în orice moment. Cer acum ca el să fie scuzat. Este elev și trebuie să meargă la școală de dimineață." Avocatul s-a uitat la ceas. "Este aproape 1 noaptea, domnilor."

Exact în acel moment, un clopot zgomotos a sunat în cameră, însoțit de o vibrație puternică. Toți ochii din cameră s-au întors dintr-o dată la telefonul lui Jonah, stând acolo pe masa metalică. Acesta a vibrat din nou, și s-a aprins. Înainte ca Jonah să poată ajunge la el, a văzut de la cine era. La fel ca toți ceilalți din cameră.

Era de la Caitlin.

Vroia să știe unde era el.

CAPITOLUL ȘAISPREZECE

Caitlin și-a verificat din nou telefonul. Era 1 noaptea, iar ea tocmai îi trimisese un mesaj lui Jonah. Fără răspuns. Probabil că el dormea. Sau dacă era treaz, probabil că nici nu vroia să audă de ea. Dar era singurul lucru pe care se putuse gândi să-l facă.

Când a plecat de la Cloisters, în aerul curat al nopții, capul ei a început să se limpezească. Cu cât se îndepărta mai mult de acel loc, cu atât mai bine se simțea. Prezența lui Caleb, energia lui, se ridica încet de pe ea, și a început să se simtă ca și cum ar putea gândi din nou clar.

Când fusese cu el, dintr-un motiv necunoscut nu fusese capabilă să gândească în mod clar. Prezența lui fusese atot-consumatoare. Îi fusese imposibil să se gândească la altceva, sau la oricine altcineva.

Acum, că era pe cont propriu din nou, și departe de el, gândurile despre Jonah o inundau din nou. Se simțea vinovată că-i plăcuse de Caleb – simțind că într-un fel l-a trădat pe Jonah. Jonah a fost atât de drăguț cu ea la școală, atât de bun cu ea în timpul întâlnirii. Se întreba ce simțea pentru ea acum, când fugise cum o făcuse. Probabil o ura.

Mergea prin parcul Fort Tryon și își verifica din nou telefonul. Din fericire, era un telefon mic, și ea îl ascunsese bine în micul buzunar din interiorul rochiei ei strâmte. Cumva, supraviețuise prin toate astea.

Dar bateria nu o făcuse. Avusese aproape două zile de când fusese încărcată, și în timp ce se uita în jos, a văzut că pâlpâia roșu. Mai erau doar câteva minute rămase înainte să moară complet. Spera că Jonah îi va răspunde până atunci. Dacă nu, nu mai avea cum să-l contacteze.

Oare dormea? O ignora? Nu putea să-l condamne. Și ea i-ar fi ignorat.

Caitlin a mers și a mers, prin parc. Nu avea nicio idee încotro se îndrepta. Tot ce știa era că trebuia să se îndepărteze de acel loc. De Caleb. De vampiri. De toate acestea. Își vroia doar viața normală înapoi. În partea din spate a minții ei, se gândea că, dacă mergea destul de departe, și destul de mult, poate toate acestea ar dispărea pur și simplu. Poate răsăritul soarelui va aduce o nouă zi, iar aceste lucruri ar fi spălate ca un vis urât, rău.

Ea a verificat telefonul. Pâlpâia acum, aproape complet mort. Știa din experiență că avea aproximativ 30 de secunde până când se termina. S-a uitat la el tot timpul cât a pâlpâit, sperând, rugându-se, că Jonah va răspunde. Că el va suna brusc și va spune, Unde esti? Vin imediat. Că o va salva din toate astea.

Dar, pe când privea, brusc ecranul a devenit negru. Mort. Complet mort.

Și-a pus telefonul înapoi în buzunar, resemnată. Resemnată cu noua ei viață. Resemnată că nu mai avea pe nimeni. Va trebui să se bazeze doar pe ea însăși. Cum a făcut întotdeauna.

A ieșit din parcul Fort Tryon și era în Bronx, din nou pe grila orașului. I-a dat un sentiment de normalitate. De direcție. Nu știa exact unde să meargă, dar îi plăcea că se îndrepta spre Midtown.

Da. Va merge acolo. Stația Penn. Va lua un tren, va pleca departe de toate astea. Poate va reveni în orașul anterior. Poate că fratele ei era încă acolo. Ea ar putea începe din nou. De parcă toate acestea nu s-ar fi întâmplat niciodată.

S-a uitat în jur: graffiti peste tot, prostituate la fiecare colț. Dar cumva, de data aceasta, au lăsat-o în pace. Poate și-au dat seama că era la capătul puterilor. Că nu mai aveau ce să-i ia.

A văzut un semn. Strada 186. Va fi o plimbare lungă. 150 de blocuri până la stația Penn. Va dura toată noaptea. Dar asta era ce vroia. Să-și limpezească gândurile. De Caleb, de Jonah. De evenimentele din ultimele două nopți.

A văzut un alt viitor în fața ei, și era gata să meargă toată noaptea.

CAPITOLUL ȘAPTESPREZECE

Când s-a trezit Caitlin, era dimineață. Putea simți mai mult decat vedea lumina soarelui izbind-o, și a ridicat amețită capul pentru a-și da seama unde se află. A simțit piatra rece în contact cu pielea de brațe și frunte. Unde se afla?

Când a ridicat capul și s-a uitat în jur, și-a dat seama că era în Central Park. Și-a amintit acum că s-a oprit pe drum, cândva în timpul nopții, pentru a se odihni. Era atât de obosită, atât de epuizată. Trebuie să fi adormit în șezut, sprijinindu-se pe și odihnindu-și brațele și capul pe balustrada de marmură.

Era deja mijlocul dimineții, iar oamenii mișunau prin parc. O femeie, cu fiica ei, a trecut pe lângă ea și i-a aruncat o privire ciudată. Și-a tras fiica mai aproape când au trecut.

Caitlin s-a îndreptat și a privit în jur. Câțiva oameni se holbau la ea, și se întreba ce trebuie să fie în capul lor. S-a uitat în jos, la hainele ei murdare. Erau acoperite de mizerie. În acest moment, ei nu-i prea păsa. Vroia doar să plece din acest oraș, acest loc pe care îl asocia cu tot ce mergea rău.

Atunci a lovit-o. Foamea. Un junghi a lovit, și s-a simțit mai înfometată decât a fost vreodată. Dar nu era o foame normală. Era un îndemn nebun, primar. Să se hrănească. Cum a simțit în Carnegie Hall.

Un băiețel jucându-se cu o minge de fotbal, nu mai mare de șase ani, a trimis-o, accidental, chiar lângă ea. A venit alergând spre ea. Părinții lui erau departe, la cel puțin 10 metri.

Acum era șansa ei. Fiecare părticică din corpul ei țipa să se hrănească. S-a uitat la gâtul lui, focalizând pe sângele care pulsa. Îl putea simți. Aproape mirosi. Vroia să se năpustească asupra lui.

Dar undeva, o parte din ea a oprit-o. Știa că va muri de foame dacă nu se hrănea, și că va muri în scurt timp. Dar mai degrabă ar muri decât să-i facă rău. L-a lăsat să plece.

Lumina soarelui era neplăcută, dar suportabilă. Oare pentru că ea era o corcitură? Cum ar fi fost afectați alți vampiri? Poate că acest lucru îi dădea un soi de avantaj.

S-a uitat în jur, clipind la lumina dură a soarelui, și s-a simțit amețită și confuză. Erau atât de mulți oameni. Atât de multă agitație. De ce s-a oprit aici. Unde mergea? Da … stația Penn.

Ea a simțit durerea în picioarele ei obosite, îndurerate de atâta mers pe jos. Dar nu era departe acum. Nu mai mult de 30 de blocuri. Va merge restul drumului, va prinde un tren, și va pleca naibii de aici. Se va forța, prin voință pură, să devină din nou normală. Dacă se ducea destul de departe de oraș, poate, poate s-ar întâmpla.

Caitlin s-a ridicat încet, pregătindu-se să meargă.

"Stai!" a strigat o voce.

"Nu mișca!" a strigat o altă voce.

Caitlin s-a întors încet.

În fața ei erau cel puțin o duzină de ofițeri de poliție în uniforma orașului New York, toți cu armele scoase și îndreptate spre ea. Au păstrat distanța, aproximativ 5 metri, ca și cum le-ar fi fost frică să se apropie mai mult. Ca și cum ea ar fi fost un fel de animal sălbatic.

S-a uitat din nou la ei, și, ciudat, nu-i era frică. În schimb, a simțit un fel ciudat de pace crescând în ea. Începea să se simtă mai puternică decât ființele umane. Și cu fiecare clipă care trecea, se simțea tot mai puțin o parte din rasa lor. Ea a simțit un fel ciudat de invincibilitate, a simțit că, indiferent cât de mulți dintre ei erau acolo, sau ce arme aveau, ea îi putea întrece, sau putea fi mai bună într-o luptă.

Pe de altă parte, se simțea obosită. Resemnată. O parte din ea chiar nu mai vroia să fugă. De poliție. De vampiri. Nu știa încotro fugea, sau chiar de ce fugea. Într-un fel ciudat, își dorea să fie luată pe sus de poliție. Să fie arestată ar fi cel puțin ceva normal, rațional. Poate că o va zgudui și o va face să-și dea seama că era doar un om până la urmă.

Ofițerii s-au apropiat de ea încet, prudent, cu armele trase, deplasându-se cu cea mai mare prudență.

Ea i-a privit cum se apropie, mai mult interesată decât temătoare. Simțurile ei se intensificaseră. A observat fiecare mic detaliu. Forma detaliată a armelor lor, conturul trăgaciului, chiar cât de lungi le erau unghiile.

"Du mâinile sus unde le pot vedea!" a țipat un politist.

Cei mai apropiați polițiști erau doar la doi pași.

Se întreba cum ar fi fost viața ei. Dacă tatăl ei nu ar fi plecat niciodată. Dacă ei nu s-ar fi mutat. Dacă ar fi avut o mamă diferită. Dacă ar fi rămas locului într-unul din orașe. Dacă ar fi avut un prieten. Ar fi fost vreodată normală? Viața ar fi fost vreodată normală?

Cel mai apropiat polițist era acum doar la un pas distanță.

"Întoarce-te și pune-ți mâinile la spate", a spus polițistul. "Încet."

Ea a coborât încet brațele, s-a întors și a pus brațele la spate. Simțea cum polițistul o apucă strâns de o încheietură a mâinii, apoi de cealaltă, smucindu-i brațele în spate prea dur, prea sus, folosind forță nenecesară. Cât de meschin. A simțit atingerea rece a cătușelor, și putea simți cum metalul îi intră în carne.

Polițistul a apucat-o de partea din spate a capului, i-a apucat părul, prea strâns, și s-a aplecat aproape, punându-și gura lângă urechea ei. I-a șoptit, "O să te prăjești."

Și atunci s-a întâmplat.

Înainte ca ea să știe ce se intamplă, s-a auzit un zgomot grețos de os sfărâmat, urmat de țâșnirea sângelui – și senzația și mirosul de sânge cald peste toată fața ei.

A auzit strigăte, și țipete, și apoi focuri de armă, toate în fracțiunea de secundă. Doar când a căzut instinctiv în genunchi și a lovit solul, s-a răsucit și a privit în sus, când și-a dat seama ce se întâmplă.

Polițistul care o încătușase era mort, decapitat, cu capul tăiat în jumătate. Ceilalți polițiști trăgeau salbatic, dar erau depășiți. O mulțime de vampiri – aceiași de la Primărie – coborâse printre ei. Îi rupeau pe polițiști în bucăți.

Polițiștii au reușit să-i împuște pe unii dintre ei, dar asta nu i-a ajutat. Au continuat să atace. Era o baie de sânge.

În câteva secunde, polițiștii au fost rupți în bucăți.

Caitlin a simțit senzația caldă, familiară, curgând prin sângele ei, a simțit puterea umplând-o, ridicându-se de la picioare, prin brațe și umeri. Ea s-a întins și a rupt complet cătușele. A adus mâinile în față și s-a uitat, șocată de propria ei putere. Metalul atârna pe fiecare incheietură a mâinii, dar mâinile ei erau acum libere.

A sărit în picioare, privind cu fascinație scena hidoasă din fața ei. Întreaga mulțime de vampiri era aplecată peste trupurile polițiștilor. Păreau prea distrași să o observe. Și-a dat seama că trebuia să scape. Repede.

Dar exact înainte de a putea termina gândul, ea a simțit pe cineva prinzându-i foarte puternic ceafa, cu o mână de gheață. S-a uitat și a recunoscut fața. Era Kyle. Și avea o priză mortală.

El a rânjit la ea, mai mult un mârâit.

"Noi nu te salvăm", a spus. "Pur și simplu luăm ce ne aparține."

A încercat să reziste. Și-a mișcat brațul dar el a blocat-o ușor și a prins-o de gât. Nu mai avea aer. Pur și simplu nu era în liga lui.

"Ai putea fi imună la unele lucruri", a spus el, "dar nu ești nici pe departe la fel de puternică precum mine. Nici nu vei fi vreodată."

În acel moment a fost un alt blur de mișcare, și brusc Caitlin a putut respira din nou. A fost șocată să-l vadă pe Kyle poticnindu-se brusc înapoi. El a fost aruncat înapoi cu o asemenea forță încât s-a izbit de balustrada de marmură, sfărâmând-o, și a continuat să zboare dincolo de ea.

S-a uitat și a văzut cine a făcut-o.

Caleb.

Era aici.

Înainte ca ea să poată procesa ce se întâmplă, Caitlin a simțit strânsoarea lui familiară, puternică, în jurul taliei, brațul musculos si trunchiul lui, și s-a simțit ridicată pe când au alergat și au alergat, mai repede și mai repede, la fel cum au făcut-o noaptea trecută. Au fugit prin Central Park, spre sud, și în câteva momente, copacii au devenit un blur. S-au ridicat în aer. Încă o dată, zburau.

Erau sus în aer, deasupra orașului, când Caleb și-a întins aripile și le-a înfășurat în jurul ei.

"Credeam că nu poți pleca", a spus în cele din urmă Caitlin.

"Nu pot", a spus Caleb.

"Deci … asta înseamnă că vei fi-"

"Exilat. Da."

Se simțea copleșită de emoție. El a renunțat la tot pentru ea.

Zburau, mai sus și mai sus, aproape în nori, iar Caitlin nu avea nicio idee unde mergeau. S-a uitat în jos și putea vedea că părăseau orașul. S-a relaxat. Era atât de fericită să fie departe de tot, atât de pregătită pentru un nou început. Dar, cel mai important, era fericită să fie în brațele lui Caleb. Cerul din fața lor a izbucnit într-o strălucire portocalie plăcută, și ea a dorit doar ca acest moment să nu se mai termine.