Kitobni o'qish: «Din istoria poporului grec»

Grecii: formarea poporului, migrația

Grecii (auto – desemnare-Eleni) sunt oamenii care alcătuiesc populația principală a Greciei, Ciprului. Numele grecilor le-a fost dat în cele mai vechi timpuri de către romani după numele unuia dintre micile triburi ale coloniștilor Eleni din sudul Italiei. Națiunea Elenă a început să prindă contur în jurul secolului al 12-lea î .HR. ca urmare a amestecării celor mai vechi locuitori ai Greciei, Pelasgii cu nou-veniți din Asia Mică (Tirsens, carieni etc.), care, la rândul lor, proveneau din stepele Uralului de Sud (unde s-a format cea mai veche comunitate Indo-europeană) și triburi din nord-vestul Peninsulei Balcanice, care consta atunci în principal din patru triburi: aheii, ionienii, Eolienii, dorienii și alții, mai mici.

Grecii au fost conducătorii unei civilizații înalte, au avut o mare influență culturală asupra popoarelor vecine, au stimulat dezvoltarea producției lor materiale și au contribuit la descompunerea sistemului comunitar primitiv. Societatea de clasă apare în primul rând acolo unde s-a dezvoltat irigarea artificială antică, în zone strâns legate de civilizațiile agricole antice. Tranziția oamenilor la o nouă formare socială a fost asociată cu o serie de motive, în primul rând cu dezvoltarea unor forme progresive de Economie și tehnologie. Acest aspect al activității umane din epoca societății de clasă se reflectă în materialele arheologice – răspândirea ceramicii, a uneltelor agricole din fier. În plus, materialul arheologic prezintă o imagine vie a vieții claselor. Apariția societății de clasă este asociată cu apariția orașelor, construirea unor structuri arhitecturale Mari, răspândirea scrisului, acumularea fără precedent de lux și apariția banilor.

Cele mai importante informații despre diverse aspecte ale istoriei formării naționalității grecești antice sunt conținute în tradiția literară antică – operele scriitorilor antici care au ajuns până în zilele noastre într-o formă mai mult sau mai puțin completă, surse documentare: decrete, legi, contracte, dedicări etc.; monumente materiale: rămășițe de clădiri, unelte, arme, obiecte de uz casnic; date din limba greacă veche. Descoperirile arheologice au dat o mulțime de lucruri noi în studiul istoriei orașului. Care a întreprins săpături pe dealul Hissarlyk din Asia Mică, G. Schliemann în 1871 . el a descoperit rămășițele Troiei antice și o serie de așezări care existau înainte de ea. În timpul săpăturilor din Micene și Tiryns, Schliemann a găsit o cantitate imensă de material care face posibilă vorbirea despre o cultură miceniană specială. În 1900, arheologul englez Arthur Evans a găsit rămășițele unui palat pe locul vechiului Knossos, ceea ce ne-a permis să vorbim despre cultura cretană, care s-a dovedit a fi mai veche decât miceniana.

Printre operele literare, lucrările istoricilor greci sunt deosebit de valoroase. Istoriografia antică își are rădăcinile în epopeea antică, reprezentată de poezii celebre precum Iliada și Odiseea. Aceste informații despre viața țărănimii Boeotiene în timpul formării societății deținătoare de sclavi sunt conținute în poeziile poetului Boeotian Hesiod—"lucrări și zile", "Teogonie".

Ideile științifice despre perioada Cretano-miceniană se bazează în principal pe date arheologice. Săpăturile au arătat că începutul erei neolitice pe teritoriul Cretei datează din mileniul 6-5 Î. HR. la începutul și 1 jumătate a mileniului 3 î.HR. în Creta, există o tranziție de la piatră la cupru și apoi la bronz. Până la începutul mileniului 2 î. HR., cele mai vechi structuri ale așa-numitelor "palate" din Knossos, care erau un complex complex de săli ceremoniale, ateliere, depozite etc., au fost ulterior reconstruite de mai multe ori. În plus, rămășițele orașelor cretane (în Turcia modernă) și așezările aparțin perioadelor ulterioare. În secolele următoare, cultura materială a Cretei, dovadă fiind numeroasele descoperiri de produse extrem de artistice, fresce, vase, unelte etc., curățate în "palate", continuă să se dezvolte. A înflorit în trimestrul 2 al mileniului 2 î.HR. pe peninsula Balcanică, începând cu primele secole ale mileniului 2 î. HR. E., sub influența puternică a Cretei, așa-numita cultură miceniană se formează în Peloponez (Micene, Tiryns etc.) și Grecia Centrală, care atinge cea mai mare dezvoltare într-un moment în care cultura din Creta însăși intră deja într-o perioadă de declin. Purtătorii acestei culturi, aparent, au fost strămoșii triburilor grecești. Cultura Cretei are o influență binecunoscută pe coasta Asiei Mici, unde așa-numita cultură troiană se dezvoltă cu centrul din orașul Troia. După ce s-a răspândit în bazinul Mării Egee, cultura cretană capătă noi trăsături care îi disting monumentele de cele găsite chiar în Creta. Acest lucru dă motive să nu o numim cultura unei Crete, ci cultura Cretano-miceniană. Descoperiri individuale de obiecte Cretano-miceniene au fost găsite pe teritoriul Egiptului, Siriei, Palestinei, pe insula Cipru, coastele Siciliei și sudul Italiei, sudul Franței, coastele Mării Negre. Cu o astfel de scară de distribuție teritorială, cultura Cretano-miceniană, cu toate acestea, au fost acoperite doar cercuri limitate ale populației. Centrele acestei culturi coexistă cu forme mult mai primitive de viață materială a majorității populației acestor teritorii. O comparație a Monumentelor din Creta cu monumentele din Egipt și țările celor două râuri sugerează că în mileniul 2 î.HR. a existat o societate de sclavi de clasă în Creta. Aproximativ din secolele 14-13 Î.HR., dezvoltarea ulterioară a culturii Cretano-miceniene încetează. Erupția Santorini (Tyra) în jurul anului 1380 a condus la faptul că cultura Cretano-miceniană a scăzut, acest eveniment a subminat credința populației locale în "zei puternici", a distrus în mare măsură economia Greciei antice, Cretei, Egiptului. La sfârșitul celui de-al 2-lea și începutul mileniului 1 î.HR., se observă un anumit tip de regresie în domeniul culturii materiale. Acest lucru s-a datorat mișcărilor tribale mari manifestate în Balcani.

Poeziile lui Homer, a căror creație datează din secolele 8-7 Î.HR., sunt principala sursă de informații despre societatea greacă în timpul descompunerii sistemului comunitar primitiv și a originii relațiilor de deținere a sclavilor. Poeziile constau din cântece, fiecare dintre ele putând fi interpretate separat, ca o poveste independentă despre un anumit eveniment din viața personajelor sale. Ne putem imagina că cântărețului-povestitor (pe care grecii antici îl numeau aed și mai târziu rhapsody) i s-a cerut să cânte anumite pasaje (cântece) din poezii lungi și pline de evenimente la sărbători. Dacă ospătarii doreau să audă despre faptele eroice de sub zidurile Troiei antice, cântărețul lot, sunetele lui kithara cântau despre războiul troian care a izbucnit între aheii (grecii) "placați cu cupru" care au navigat din Grecia pe "navele cu fețe negre" până la țărmurile Asiei Mici, unde se afla o frumoasă Troie "cu ziduri de cetate" (Ilium) și apărătorii orașului lor natal, curajoși războinici troieni.

Societatea greacă din această perioadă, în forma în care a fost reflectată în poezii, continuă să păstreze structura generică. Genurile, fratriile, ca asociații ale mai multor genuri și philae (triburi) și-au păstrat pe deplin semnificația principalelor diviziuni sociale. Societatea homerică nu cunoștea proprietatea privată asupra pământului, nu cunoștea un sistem dezvoltat de diviziune a muncii și schimb dezvoltat, obiceiul feudelor de sânge nu fusese încă supraviețuit în ea și alte elemente inerente sistemului tribal pan-Indo-European au continuat să existe. În același timp, în perioada homerică, fierul devine treptat metalul de bază (vine așa-numita "epocă a fierului", originară din vechii metalurgiști din Uralul de Sud), care a exprimat avantajul imens al societății homerice în comparație cu Cretan-micenian. Viața economică s-a bazat pe o agricultură relativ deja foarte dezvoltată și pe creșterea vitelor. În general, economia perioadei homerice a fost închisă în mod natural. În poezii (în principal în Odiseea), comercianții au fost menționați în unele cazuri, dar, de regulă, nu erau greci, ci fenicieni. Au apărut și artizani profesioniști. Deși cultura materială a acestei perioade a fost la un nivel mai scăzut în comparație cu cea Cretano-miceniană, dar a moștenit de la cea anterioară realizări tehnice precum roata olarului, tehnica pictării vaselor etc., care au contribuit la dezvoltarea ulterioară a ambarcațiunii. S-au dezvoltat afacerile de construcții, ceramică și Afaceri maritime. Pe această bază economică, a avut loc inevitabil descompunerea vechiului sistem tribal. Aristocrația ancestrală a fost izolată. Războinicii aristocrați, spre deosebire de vigilenții obișnuiți, au luptat pe carele care apar pentru prima dată pe teritoriul Uralilor de Sud. Nobilimea primește majoritatea prăzilor războiului. Locuiește în case mari, cu terenuri agricole, dar în cea mai mare parte populația a continuat să fie formată din fermieri liberi. Printre membrii comunității, pe de o parte, au existat oameni care și – au pierdut terenurile, iar pe de altă parte-au concentrat mai multe alocări în mâinile lor. În partea de jos a scării sociale se aflau metanastii, oameni care, dintr-un motiv sau altul, au rupt legăturile cu comunitatea lor și, prin urmare, au fost privați de protecție, de fermieri și, în cele din urmă, de sclavi. Sclavia în societatea homerică era de natură patriarhală. Erau relativ puțini sclavi (în Odiseea, referințele la sclavi sunt mai frecvente decât în Iliada), printre care predomină femeile, a căror muncă este folosită în gospodărie. Societatea homerică nu cunoștea încă statul în adevăratul sens al cuvântului. De mare importanță în această perioadă au fost liderul tribal (basilei), consiliul bătrânilor (bule) și Adunarea Populară (agora), formată din toți membrii liberi ai comunității. Odată cu creșterea diferențierii sociale, adunarea populară și liderul tribal și-au pierdut treptat importanța anterioară. Importanța consiliului bătrânilor a crescut, care acum nu era format din bătrâni, ci din nobili și bogați.